Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Demostene Botez

(1893 - 1973)

Castanii
Spleen de duminică
Singurătate
Floarea soarelui
Întoarcere
De pe deal
Destin
Dăruire


         

Castanii

Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristețea
Când părăsită sta de vorbă cu sine însăși tinerețea,
Și mișcătoarea lor cupolă deasupra-și clătina verdeața,
Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viața;
Iar câteodată crengi uscate păreau cădelnițând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare și azi tristețea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,
Pândeam speranța cum se joacă în jucăuși bănuți de soare,
Și mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet și s-o strâng,
Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăși ca să plâng.

Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
În urma ta pe-aceeași stradă am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot mișcător de linii, de armonie și parfum.
Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunți,
Am rătăcit atâta vreme pe urma pașilor mărunți,
Și-n noaptea asta șoptitoare de primăvară și de lună,
Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,
Eu umblu părăsit și singur subt măști de aștri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.

Din volumul "Floarea pământului", 1920

La inceputul paginii

         

Spleen de duminică

Ce-i fi făcând pe-acolo unde ești?
Pe-aicea plouă liniștit... pustiu...
Cu unghia pe geamul străveziu
Scriu începutul unei vechi povești.

În jurul mesei fac călătorii,
Neobosit, deși-am pornit de-un ceas.
Vreau parcă să ajung unde-ai rămas,
Deși cu gândul tot te-aștept să vii.

Și-așa, absent, de mult călătoresc
Purtând în minte fericirea noastră...
Le geam o clipă ca să-mi răcoresc
Îmi razăm fruntea caldă de fereastră.

Din volumul "Floarea pământului", 1920

La inceputul paginii

         

Singurătate

Afară plouă ca și toamna și-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, și atât.

În mine toate amintirile te-așteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie și dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc și-mi cad din mână cărțile;
Mă împresoară chipul tău din toate părțile.

Mâna ce mi-a-mprăștiat părul și gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Și tot aștept pe cineva ce nu mai vine.

Din volumul "Cuvinte de dincolo", 1934

La inceputul paginii

         

Floarea soarelui

Mă-ntorc acum spre viitor cu fața.
Lumina lui îmi trece-adânc prin pleoape.
Și oamenii îmi sunt și mai aproape
Și parcă m-a luat de mână, viața.

Eu secolului meu i-aud povața;
Spre el vin milioane să se-adape,
Strălucitor ca fața unei ape
Când soarele răsare, dimineața.

Ca peste șesuri aurii de grâne
Văd zarea largă-a zilelor de mâne
Și peisajul lumii viitoare.

Mai tare-mi bate inima în piept!
Spre viitor tot sufletu-i îndrept,
Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare.

Din volumul "Floarea soarelui", 1953

La inceputul paginii

         

Întoarcere

Mă-ntorn acasă încărcat
Ca o albină,
De soare mult ce-am adunat
Pe dealuri de lumină.

În ochi port pulbere de soare
Și-n gene,
Am strâns polen mărunt de zare
Ca-n lungi antene.

Și ca un zbor privirea mea
Pluti pe zare;
Gândirea nu-mi mai pare grea,
Nu mă mai doare.

Mă-ntorn acuma obosit
Pe-aleie de tei.
Port tot pământul nesfârșit
În ochii mei.

Am stat pe culme ca un trunchi
Cu frunze moarte;
Pădurile ca un mănunchi
Se adunau, departe...

Aduc în târgul de devale
O lume-nviorată,
Aduc pe haina mea petale
Din iarba scuturată.

Din volumul "Floarea pãmântului", 1920

La inceputul paginii

         

De pe deal

Pe dealul negru și sălbatic
Ca pe-un grumaz voinic de fiară,
Privind apusul singuratic
Noi amândoi am stat asară.

De arcul fin al mâinii tale
Îmbrățișați am stat sub pom,
Că de departe de pe vale
Păream noi doi un singur om.

Pe coasta dinspre Cetățuie
Cu fumul alb în nouri suri,
Vedeam un negru tren cum suie
Ca o omidă prin păduri.

Am așteptat tăcuți pe creastă,
Tremurători ca două ramuri,
Și, proiectat pe zarea vastă,
Voalul tău, ca niște flamuri

Pe-un vârf gigantic de cetate,
Părea, mișcat de boarea sării,
Ca niște aripi ridicate
La marginile zării.

Din volumul "Floarea pământului", 1920

La inceputul paginii

         

Destin

De drumuri lungi și aspre obosit,
La capătul pământului, în soare,
Pe țărmul mării cald am poposit,
Ca toamna, niste păsări călătoare.

Înalte valuri – fiare mari de plug –
Spumoase brazde peste țărm răstoarnă.
Ca niște lanuri grele care fug
Din zare marea-ntreagă se întoarnă.

Vreau singur să pornesc în larg, și parcă
Să-mi desfășor tot sufletul în vânt,
Dar simt cumplit că trupul meu e-o barcă
Cu ancori grele prinsă de pământ.

Din volumul "Floarea pământului", 1920

La inceputul paginii

         

Dăruire

Omule, ce urci pe scheli mereu
Cărămizi, de dimineața până seara,
Cum aș vrea să-ți port și eu povara,
S-o-mpărțim  - să nu-ți mai fie greu!...

Omule, care-ai bătut la ușa mea
Gol și flămând și-aproape fără grai,
Ia-mi hrana mea și cel din urmă strai
Și bucură-te cât vei mai putea.

Omule, care-ai trecut pe lângă mine
Purtând tăcut dureri ce nu le spui,
Dacă-ai iubit durerea orișicui,
Dă-mi sarcina tăcerilor din tine.

Din volumul "Zilele vieții", 1927

La inceputul paginii