De pe « Ţărmul tomnatec » poetul scrie către soţia lui - Li Tai-pe

Mereu, tot mai departe,
Pe alte căi, mergând,
N-am parte de odihnă
Niciunde şi nicicând!

Nestăvilit mă duce
Al pribegiei val,
Mereu, tot mai departe
De locul meu natal ...

Acuma, doar o luntre
E adăpostul meu
Şi-s trist nespus, şi apa
Mă leagănă mereu.

Şi-ţi scriu scrisoarea asta
Şi lăcrămez spre ea,
Şi-s trist nespus, şi tristă
E şi scrisoarea mea !

Nu ne-a fost dat, soţie,
Nedespărţiţi să fim,
Prin lume, împreună,
Aşa, să pribegim !

Rămasă-n miazănoapte,
Departe eşti de-aci,
Iar eu oftez, într-una
Mergând spre miazăzi ...

Trei ani s-au scurs din ziua
Când i-am lăsat pe-ai mei.
Nimic nu ştiu de tine,
Şi-acasă nu ştiu ce-i.

Şi palid sunt la faţă,
Bătut de vântul crunt,
Şi de mâhniri prea multe
La tâmple sunt cărunt,

Şi în zadar mai caut
Cuvântul minunat,
O, scumpa mea soţie,
Să-ntinereşti deodat’!

Un oaspe beat, la mine
A fost cândva, demult ...
Din mână « Peştişorul
În cinci culori » i-am smuls

Şi-am plâns cumplit, cu glasul
De disperare spart,
Când ţi-am văzut scrisoarea
Cu semne de brocart!

Cu cât citeam, un geamăt
Mă sugruma în gât !
Din hieroglife, lacrimi
De foc au izvorât ...

Primitu-ţi-am scrisoarea
Cu semne de brocart.
Departe eşti, şi sute
De ape ne despart ;

Cărarile, într-una,
Mă duc spre miazăzi.
Şi, poate, alte sute
De munţi, ne-or despărţi.

Lăsa-voi alte râuri
Şi munţi, în drumul meu,
Dar gândurile noastre
Alături sunt, mereu ...

Traducere de Eusebiu Camilar


  

    
Tweet

    
Share