Dan Deşliu

Uite,
mi-aduc bine aminte,
toată povestea,
de-a fir a păr ...
Eram cuminte,
în adevăr,
de-o săptămînă,
deşi nu-mi prea venea
la-ndemînă !
Era primăvară,
umblau razna pe-afară
subiecte ceva mai plăcute
decît aritmetica
de-a patra primară
(« Dacă trei trenuri 
pornesc dintr-o gară ... »)
- Măi, făcu tata,
să nu te
deochi !
Ce-ai păţit ?
Ce-i cu tine ?
Ţi se cuvine, cred,
o răsplată !
- Da, tată ! zisei
Şi ştiam
că răsplata-i acolo, în pridvor :
îi văzusem pe geam
cum se furişau binişor,
mai adineauri – tata şi ea ...
Şi iată-mă-n şa,
tremurînd de plăcere,
de teamă, de-o mîndrie netoată ...
- Bagă de seamă,
nu te uita la roată !
- Da, tată!
... Dar numai la ea mă uitam ,
ca vrăjit ...
Negreşit,
de n-ar fi fost tata
să mă ajute,
s-alerge-n urmă ocrotitor,
puternic şi iute,
ţinînd de şa,
de mult eram sub roţi !
Şi roţile şopteau şuierător:
« N-ai să poţi,
n-ai să poţi ! »
Singur – nici pomeneală
să te-avînţi
pe dihania asta, călare ! »
- Vezi că poţi ?
rîse tata, din zare ...
M-am uitat îndărăt,
cu sfială,
şi era cît pe-aci
să cad jos, de mirare :
pedalam singur, dînd din picioare
mai dihai decat ucenicii
lui Dumnezeu,
din aripile lor strălucitoare ...

Aşadar – pot şi eu !

De-atunci, am pedalat mereu
de capul meu,
şi nimeni, nicicînd,
nu m-a mai sprijinit.
Doar în gînd
murmuram cîteodată :
- Da, tată !
Şi pedalam singur,
semeţ, fericit !


  

    
Tweet

    
Share
  

Umbla un fel de molimă, pesemne,
în pragul sărbătorilor de iarnă ...

Părinţii, bunicii, mătuşile,
cu chipuri solemne,
discutau în surdină
chestiuni arzătoare :
va intra prin lucarnă,
de-a buşile,
sau prin horn o să vină,
într-un iureş nebun,
pe-o sănioară scînteietoare, 
spulberînd sub tălpice stihiile,
darnicul Moş Crăciun?

(Aşa-i zicea lui Gerilă-nainte 
să fie numit preşedinte
la Comitetul cu jucăriile ...)

Cam astfel tăinuiau
şi, fireşte,
habar n-aveau
de urechile noastre ciulite,
de ochii boldiţi tîlhăreşte ...

Ticluiau mai apoi un răvaş
către vămile cerului,
pasămite,
şi-n urmă se duceau
iavas-iavas,
la rosturile lor obişnuite.

Ma gîndeam
petrecîndu-i la vale
c-un zîmbet coţcar :
trebuie să fim ingăduitori
cu cei mari !

De-atîtea treburi şi angarale
n-or fi avut
cînd să bage de seamă
că nu numai ei au crescut
într-un an, sau în doi, sau în trei ...
Ei ne vad pururi neştiutori,
ca-n pruncie,
cînd credeam că ghetuţele pică
din nori
în bradul din colţul pridvorului,
că Moş Jucărie
vine pe borta cuptorului,
cu plăcintele şi scoverzele,
că pe sor’ mea a mică
o aduseseră berzele...

Nu-i nimic, îmi ziceam,
las’ să fie aşa !
O să ne adunăm impreună
şi de-astă dată ;
noi, la fel, vom cînta,
vom ura,
şi-or să ne asculte
cu inima bună,
mătuşi şi bunici şi părinţi,
şi-or să spună
ca-n toţi anii, la fel,
acelaşi cuvinte – model,
de turtă dulce şi ciocolată :

« Dragii noştri,
să fiţi
silitori
şi cuminţi !
Conduita frumoasă
este apreciată
cu osebire – de sărbători !
Iată, 
s-ar putea să apară îndată
moşul cu daruri
pentru bunii şcolari :
parcă tropăie pe acoperiş ! »

- Ce copii ! murmuram,
privind cam pieziş,
cu ochii foarte atenţi,
spre bătrînii ştrengari ...
Dar, ce mai încolo-încoace,
trebuie să fim indulgenţi
cu cei mari :
lasă-i şi pe ei să se joace !


  

    
Tweet

    
Share
  

Din vechea Medgidie doar voi aţi mai rămas,
preaurecheaţi prieteni, la fel ca altădată,
trăgînd cu nepăsare şi cu acelaşi pas,
pe coastă sau la vale, cotiga încărcată.

Ce tacticos străbateţi covorul de asfalt,
întins peste podeaua secătuitei mlaştini,
unde dospeau noroaie din veacul celălalt,
unde-şi aveau ţînţarii moşiile de baştini !

Cu ochii melancolici, cu aerul absent
al unor foste glorii, vă îndreptaţi alene,
spre hornurile ninse de pulberi de ciment,
care veghează poarta cîmpiei dobrogene.

În preajmă adiază un murmur de fîntîni,
ca un suspin din ţara de foc, de-odinioară ...
Îl ascultaţi pe gînduri : nişte copii bătrîni,
şi înhămaţi în joacă mai mult la cărioară.

Vă pierdeţi printre parcuri şi printre blocuri noi,
în zarea dimineţii de toamnă timpurie ...
S-o mai găsi vreo slujbă pe-aici şi pentru voi ?
Voi, singurii simpatici de vechea Medgidie.


  

    
Tweet

    
Share
  

A fost odată un băiat
Şi semăna cu mine ...
Dar va fost, cu-adevărat,
Mai ştie – cine ?
Şi doruri, cîte le avea,
De vis, de poezie,
Pădurii le destăinuia,
Amurgului şi ţie.
Îi caut paşii pe poteci,
Îi caut chipu-n unde ;
Tăcerea, doar, cu buze reci,
Dacă-mi răspunde ...
De vină – oare cine-o fi ?
Şi el, şi eu, şi tu,
Tu, care singură mai ştii
Ce se pierdu.
O, dragă, adă-l înapoi,
Să-l mai revăd o oară,
Senin, sfios, aşa – ca noi
Odinioară !


  

    
Tweet

    
Share
  

Minuni s-ar cere multe – eu unul n-am să stărui –
prea rar se împlineşte un vis de sărbători ...
Dar adune-o pereche de aripi fiecărui,
ca să mai dăm o raită prin stele, uneori.

Să umplem orizontul, cînd ziua stă să vină,
un foşnet lung de stoluri spre zare săgetînd,
semn că se-nalţă liberi, ca vulturii-n lumină,
copiii şi stăpînii întregului pămînt.

Imensele penaje călite de furtună,
sa năruie zăgazuri şi să despice drum
prin veşnica pustie dintre pămînt şi lună,
şi să se-ntample-această minune, ca şi cum

te-ai duce după apă sau ai citi o carte ...
În staţia din Cosmos, la strung sau la birou,
să dăinuie în tine vibrarea fără moarte,
chemările de aripi, cu infinit ecou.


  

    
Tweet

    
Share
  

Dincolo de nume,
de lauri,
de tot
ce-i luciu şi coajă,
ca solzii de piatră
din care mă scot
puterile tale
la ceasul de vrajă,
dincolo de zvonul ce piere
cu noi
sau puţin mai tîrziu,
năluca de fum străveziu
pe-o coamă de val
în cădere –
eşti numai
ce nu se mai ştie
de cînd
şi de unde să fie ...
Atîta – din toate – dureaza :
un zîmbet
trecut tuturor,
un fulg
în aripa eternului zbor,
o stea
sau o ramură trează.


  

    
Tweet

    
Share
  

Lui Nichita

Poemul este ce se vede
şi nu se vede mai ales
Dar cine vede cine crede
şi are chef de nenţeles ?

Poemul e sublima iască
mai mult şi mai ales adîncă
Dar cine poate nori să pască
cine consumă miez de stîncă ?

Poemul este inutil
ca viaţa şi ca moartea – însă
apoi va reveni tiptil
fantoma jaloştei deplînsă

Poemul n-are-acoperiş
nici matcă, nici chezaşi de lege
Poemul fulgeră pieziş
aproape şapte clipe-ntrege


  

    
Tweet

    
Share
  

Parc-aş trăi într-un castel
de carne vie şi de oase
la orice foşnet dureroase
de şarpe sau de porumbel

Un castelan al nimănui
căci nimeni pavăza nu-i cere
decît eretica plăcere
de-a şti ce este şi ce nu-i

Ca un incest neconsumat
tot ce-am trăit mă arde încă
meduza pe un colţ de stîncă
sub care valurile bat

Din turla ultimului gînd
scrutez reptilele blajine
cu ochi de sulf suind în mine
încet de cine ştie cînd


  

    
Tweet

    
Share
  

Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca faţa fîntînilor adînci.

Îşi revărsase luna lumina ei de ceară,
Pe umerii tăi, negri rămaşi de peste vară,

Pe fruntea care, parcă de toate se uimea
Pe gura – prea aproape o clipa de a mea.

Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
Străină pentru mine, necunoscută ţie ...

Cînd surîdeai, surîsul era de amintiri.
Aveai mişcări domoale şi degete subţiri

Şi-aveam să-ţi pun o mie de mii de întrebări,
Cum, poate, numai veşnic neliniştitei mări.

Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
Ca frunza ce-o aşterne octombrie pe jos.

Se auzea cum vine agale către noi,
Tăcerea – ca o vulpe prin galbenele foi.

Tăceam. Tăceai. Şi luna bătea prin ramuri lungi,
Pe umerii tăi negri, în seara de atunci.


  

    
Tweet

    
Share
  

La ora farfuriilor zburătoare
Îţi recomand inima mea
Această
Corabie cu pînze
Din asfinţite vremi
Ştiu
s-ar putea ca unii să zîmbească
dar tu vei naviga fără habar
din portul de pe marginea ferestrei
pînî la împietritele valuri
ale munţilor lunii cu piscuri
albe de chiciură
ca turlele
unei catedrale pierdute
cu noi
în ianuarie.


  

    
Tweet

    
Share
  

Dacă
ne-am fi gîndit la timp
la importanţa
obiectivă a brontozaurului
ca element de varietate
şi dacă
i-am fi creat condiţii
de supravieţuire cu preţul
unor eforturi infime
şi dacă
brontozaurul ar fi fost
printre noi
acest mare	
predecesor al rumegătoarelor
- deci util în principiu –
atunci
nu era oarecum altceva?
Nu era 
totul mai colorat?
Nu era 
preferabil să ştim că avem
încă 
un brontozaur
în carne 
şi nu numai în oase ?
Şi dacă
ne-am fi gîndit la timp
la timp
la timp


  

    
Tweet

    
Share