Dacă-mi aplec smerit genunchii ...
(de Elena Farago)
Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Și mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun...
Și nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine știe cât...
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi crește
Nici prea frumos, nici prea urât;
Și nu l-aș vrea nici prea cuminte,
Și nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.
Și mai ales, aș vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu...
Din volumul "Din taina vechilor răspântii", 1913
(de Elena Farago)
Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Și mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun...
Și nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine știe cât...
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi crește
Nici prea frumos, nici prea urât;
Și nu l-aș vrea nici prea cuminte,
Și nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.
Și mai ales, aș vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu...
Din volumul "Din taina vechilor răspântii", 1913