Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem prieteni.
Vremea din nuci o cojim și-i învățăm să se ducă;
vremea se-ntoarce în coajă.
În oglindă-i duminecă,
în vis este somn,
adevăr gura grăiește.
Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei:
noi ne privim.
Ne spunem ceva de-ntuneric,
ne iubim ca mac și memorie,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în raza de sânge a lunii.
Stăm la fereastră îmbrățișați, ei se uită din stradă la noi:
e vremea să știe!
E vremea piatra să purceadă a-nflori,
neliniștea-n inimă să se abată.
E vremea, vremea să vină.
E vremea.
În românește de Maria Banuș
|
