Un ultim bob mai cade în clepsidră
și atriul tot se-neacă în tăcere
pe când din umbra care lunecă-n unghere
pândește timpul, ca un ochi de vidră.
Cu freamăt mult o mână-apoi se-abate
să-ntoarcă iar clepsidra ca-nainte
și iar pornește lungul fir, cuminte,
prin istmul clipei, în eternitate.
Și-asemenea cunosc o urnă veche
în care cade frunza sângerată
și, ne-mplinit, cu frunzele odată
adoarme-un vis, rămas fără pereche.
Cu soare mult o mână-apoi coboară
să-nvie iar clepsidra firii, moartă,
și ne-ncetat grădini de aur poartă
prin istmul toamnei către primăvară.
Dar știu de una care nu se-ntoarce
și-n care curgem, bob cu bob, sub vreme,
râvnind o mână albă, să ne cheme
în vintrea larg-cuprinzătoarei arce.
Și-aș vrea să-mi fie trecerea tot una
cu limpedea cântare-a dimineții,
cu largul zbor pe care-l fac ereții
când iau în piept și cerul și genunea.
Și, ostenit, în ceasul când voi face
știutul pas prin pulberea de stele,
aș vrea să trec, ramând cu aripi grele
prin istmul morții, la râvnita pace.
Aiud, 1962
Din anologia Acești mari poeși mici, culeasă de Mihai Rădulescu după Poeți după gratii
|
