Cincinat Pavelescu

		D-lui C. Pariano

O, corbi siniştri, vă iubesc!
Voi ce pe-al iernei alb linţoliu
Cădeţi în stoluri ce-ngrozesc
Ca nişte pete mari de doliu!

În fracurile voastre negre
De ciocli, aveţi ceva de gală,
Şi-n croncănitul vostru râde
O ironie triumfală!

Duşmani cetăţilor banale,
Prin vechi ruini v-adăpostiţi,
Şi sub dispreţul vostru rece
O lume-ntreagă-nvăluiţi.

Dacă vă muşcă foamea-ntocmai
Ca feudalii castelani,
Vă năpustiţi pe avuţia
Muncită-a bieţilor ţărani.

Şi negrul vostru e simbolic,
E doliul ce-ndurător
Purtaţi victimelor căzute
Sub ciocul vostru hrăpitor.

Chiar Edgar Poe în cinstea voastră
A scris balada-ntunecată
Al cărei leit-motiv e tistul
Şi-ngrozitorul: niciodată! 

O, corb sinistru, al meu suflet,
Scârbit de lupte şi de jale,
E-atras de doliul sarcastic
Ce-l poartă aripile tale!

Şi-aş vrea, pentru-a scăpa de viaţa
Sugrumătoare a cetăţii,
Să deviu regele ruinei,
Al păcii şi-al singurătăţii

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată...
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas...
Ţara nădejdii,-n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sunt...

Pădurea veştejită în stânga mea coboară,
Şi-n dreapta, o colină se suie către zări,
Sub roşul ce amurgul pe culmile-i strecoară.

E toamnă pe sfârşite. Pe drum şi pe cărări
Zbor frunzele mânate de vântul ce le poartă,
Cum valul poartă barca pe zbuciumul de mări.

Trosneşte câte-o cracă şi-n umbră cade moartă;
Săracul o să aibă la iarnă uscături,
Natura se-ngrijeşte cu milă de-a lui soartă.

O, fire nenţeleasă, cum inima ne-o furi
Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere,
Tu, care dintr-un mugur dai viaţă la păduri!

Ştii oare ce duioasă şi tristă mângâiere
E ordinea eternă, pe care-o-ntrezărim
În frunza care naşte şi-n frunza care piere?

Doar ea mai ne adoarme durerea că murim!

Fecioare dulci, e în zadar!
Privirea voastră fermecată
Şi ale voastre jurăminte,
Oricât de calde şi de sfinte,
Nu pot din drum să mă abată,
Căci e croit, mai din-nainte,
Aşa spinos şi solitar...
Un glas îmi strigă: Mergi! Nebun,
Puterei sfinte mă supun,
Şi fug, şi fug în largul zărei,
Şi fug în voia întâmplărei
P-aripa largă a fanteziei,
Călăuzit de-un singur dor:
Sunt jidovul rătăcitor 
		Al poeziei!

Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Şi-n haine lungi, năluci întraripate
Trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.

Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvântă:
„Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!”

O alta blând s-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
„Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!”

Şi cea din urmă, albă ca o moartă,
Plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vâmtul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!

		Curtezanelor

Fugi, geniu al nenorocirii,
Duşman al visului şi-al forţei,
Tu, care-n mrejele iubirii
Învălui germenele morţei.

Fugi, glasul tău mă înfioară
Trimite-ţi dorul să se culce...
Sărutul tău dacă e dulce,
A lui beţie mă omoară...

Şi părul tău e-ncolăcire
De şerpi cu limbile-otrăvite,
Tu eşti adâncul ce înghite
Virtute, geniu şi simţire.

Ascunde-ţi trupul alb şi gol
- O, şarpe dulce al pieirii! –
Căci deşi pari minunea firii
Eşti al neantului simbol.

	„Ce jalnic în suflet străbate
	Fiorul de frunze uscate
	Pe bietul bolnav ce din casă
	Ascultă cum toamna se lasă”
				C.P.

Cu ochii mari şi supţi de boală,
Priveşte lacul spre apus
Copila care nu s-a dus
De nu ştiu câte luni la şcoală.

Cum păru-i negru ca de smoală
Pe frunte-i cade nesupus,
Un gând îi fură ochii-n sus
Spre cerul sur, spre zarea goală.

Şi cum în pieptu-i slab se-neacă
Sfâşietor o tuse seacă,
Spre mama ei se-apleacă blând

Şi-ngână-n lacrima ce-i pică:
„Eu n-o să văd cu voi zburănd
Pe cer întâia rândunică!”

Paris, 1907

		D-lui Take Ionescu

E noapte de toamnă şi plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploaiei  nu-s şoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse şi mute
Ce nasc şi ce mor neştiute.

În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale şi de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă, simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini,
Întunecând cu ochi haini
Şi glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopţilor posomorâte!

Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic fără val,
Şi flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.

Pe când visezi la pianu-ţi, doamnă,
Şi-asculţi al sobei dulce cânt,
N-o să-nţelegi ce tristă sunt
Când plouă, nopţile de toamnă!