Au adormit în visul pietrei,
Au adormit și i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese –
Minune – câmpul înflorit.
Erau pribegi ce nu știu unde
Mergeau – atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume – și ei toți cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.
Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, și-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toți tăcuți păreau o turmă.
...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-și cruce,
Și zise zarea cercetând-o:
„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”
Din volumul „Sub stânca vremei”, 1919
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste românești”, Editura pentru Literatură, 1968
|
