Ce ţintirim cuminte... - Perpessicius

Ce ţintirim cuminte, ce răposaţi de treabă! 
Urcăm agale dealul şi nimeni nu ne-ntreabă 
Cine suntem, de unde venim şi ce ne mână 
Să poposim pe plaiul acesta într-o rână. 
Ne aşezăm pe iarba crescută-ntre morminte 
Şi descifrăm pe-o cruce cu două oseminte 
Încrucişat săpate: un an, o zi, un nume -
Unicele vestigii care-i mai ţin de lume. 
Ulcele hârbuite cu resturi de tămâie 
Stau risipite-n iarbă, şi pe la căpătâie, 
O tufă de scoruşe a scăpărat amnarul, 
Cucuta şi pelinul au strâns întreg amarul 
Şi-amurgul ce umbreşte cu pânzele-i declinul 
Preface într-o seră de moaşte ţintirimul.
Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuita,
Ne-aşteaptă să ne treacă pe cellalt ţărm, cu bacul,
Şi ni-i aşa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Şi-n ostrovul de tihnă ne-am veşnici hodina,
De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.

Micoşlaca, 1921
Din „Albumuri – Album transilvan” 

Texte culese din Perpessicius, „Opere”, Vol. 1, Editura pentru Literatură, 
Bucureşti, 1966


  

    
Tweet

    
Share