Călare și tăcut, mascatul cavaler,
Dezastrul, m-a străpuns cu sulița de fier.
Și sângele-mi țâșni cu-o roșie vigoare,
Evaporându-se apoi, prin flori, la soare.
Mi-nchise ochii umbra, de-un strigăt năpădit,
Bătrâna-mi inimă muri, fior cumplit.
Și cavalerul Dezastru veni aproape,
Descălecă, mă-atinse pe pleoape.
Prin rană degetul metalic și-l petrece
Pe când cu vocea dură-enunță a sa lege.
De degetul de fier abia atinsă, iată
O inimă am iar, trufașă și curată.
Și credincioasă curățiilor divine,
Bătu iar inima poruncilor în mine.
Stam tremurând și necrezând și amețit,
Cum e un om ce cu vedenii-i dăruit.
Dar bunul cavaler, din nou încălecat,
Se-ndepărtă, făcându-mi blând un semn din cap
Și îmi striga (mai aud încă glasu-i rar):
“O dată-n viață-i cu folos Prudența, dar!”
În românește de Mihai Rădulescu
|
