E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma fericire, în sus, și izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.
Ce bine ca ești, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplarii că sunt.
Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964
|
