Suspină cântul trist al surei ploi,
Ș-același glas au miile-i de strune,
Aștepți zadarnic ca să se-mpreune,
La cântu-i, mlădieri de glasuri noi.
În veci același cânt din coarde moi
Care se frâng pe geamul cel subțire,
Același tors, în veci, din mii de fire
Pe fusurile arborilor grei…
Și stropii mulți ai nesfârșitei ploi
Spun tainic geamurilor sclipitoare :
„O, voi ce străluciți ca apa ! Oare
De ce nu picurați mărunt ca noi ?”
Și-n veci fără răspuns e cântul frânt
Ce parcă-o să suspine-ntotdeauna !
Și iar aștepți când se mlădie struna
Un cântec nou… Și-i tot același cânt.
|
