Când intră copilaşul... - Victor Hugo

Când intră copilaşul e râs şi bucurie
Şi dulcea lui privire se oglindeşte vie
          În ochii tuturor.
Şi cea mai tristă frunte şi mai împovărată
Se descreţeşte, pruncul curat când se arată
          Zâmbind gânguritor.

De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Şi ne-ncălzim cu toţii la flacăra sprinţară
          În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viaţa cu el, ne luminează
Şi-l alintăm şi râdem, iar mama-l priveghează
          Cum calcă, tremurând.

Ades privind în sobă al flăcării răsuflet	
Vorbim de cer, de ţară, poeţi, sau de vreun suflet
          Ce-şi nalţă ruga sus.
Când intră el, adio şi patrie, şi slavă
Şi toţi poeţii lumii! Şi vorba noastră gravă
          Zâmbind, i s-a supus.

O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Şi ascultăm cum unda prin trestii plânge-n şoapte
          Şi-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deşteaptă vii fanfare
De clopote şi păsări ţâşnesc din zare-n zare
          Pe-al câmpului chenar.

Tu, prunc, eşti aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viaţă să-şi dăruie încearcă
          Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ţi-mpărtăşesc doar ţie dulci murmure duioase
          Şi raze aurii.

Frumoşii-ţi ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuţa ta curată şi veselă, cuminte,
          Nu ştiu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
          Purtând pe capul tău!

Eşti, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ţi încă tânăr, prin ţărnă nu se-mplântă.
          Porţi aripi de azur;
Întreaga lume-ţi pare că e-o-ntrebare vană,
În trup şi-n suflet totul e fără de prihană.
          Nimic nu ai impur!

Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credinţă vrea parcă tot să-ţi spună
          Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-şi
Şi sufletul lui fraged, şi gura dăruindu-şi
          În sărutări, oricui.

Prieteni, fraţi şi înşişi duşmani fără tăgadă
Fereşte-i pretutindeni în viaţă să nu vadă.
          O, domne sfânt şi viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajişti cu roşii flori, divine.
          Şi nici cămin pustiu.

În româneşte de Lazăr Iliescu

Din volumul „Frunze de toamna”, 1831