Iar după ce zburase-n apusul de soare al preeriei marele avion a coborât
la pământ de parcă ar fi fost mulțumit în oala aceea.
Năvălitorii curmară incursiunile. Câți cai mai au sunt mici acum,
folosiți în cursele fără șea la-ntrecerile provinciale de călătorie. În pala,
fierbinte a soarelui bețivii se cotonogesc pariind
la nimereală câte-un dolar, care-cum, pe indieni.
Până să fie alergați din sud caii de furat,
până ce muschetele și puștile să iscodească vestul,
până să vină contrabanda cu băuturi alcoolice și
fostul Dă-i mardeală, până să se vădească tuturora
că un om poate stăpâni o bucată de pământ
dacă e alb, el însuși, pe veci, singur, bandele au și șters putina,
pe timp de iarnă micile familii se urneau la drum pe jos.
Pentru noi toți, când cresc nămeții, locul e-un loc singuratec,
nu putem vedea de la o casă la alta,
dacă or fi cumva case de văzut. Înseși orașele par înțărcuite
și-nconjurate cu sârmă ghimpată ca fermele
și-nghesuite-n ele, biete lagăre de concentrare ale sufletului.
Câte semne trebuiesc știute, câte meandre ale șoselei reamintite,
spre a-i dovedi călătorului că încă-i pe pământul pe care crede că e,
iar nu în automobil, dintr-o cine știe ce eroare,
prin Mongolia exterioară, prin pampasurile argentiniene
ori că se-apropie de ruinele cumva ale vreunui ciudat oraș din Africa?
Pribegim. Asta ni-i calea. Oamenii de care nu ne leagă nimic,
s-au dus și ei, pe cărări bătute, în căutare de hrană.
Iar pe șosele, pe căile ferate, noi, în avioane, morți de curiozitate,
dând uitării de-ndată lucrurile pe care le învățăm insetați
de proprietăți și de odihnă, alergăm după ceva în care să credem odată.
Avionul o să se-nalțe și o să ne care în alt oraș, de unde
apusul de soare curge ca un râu în cerul ce se-ntunecă;
ne vom tot duce, până ce duși vom fi. Și pe-ntinsul preeriei
strigoii care o stăpânesc mai umblă încă pâlc, în familii,
după hrană și după ceea ce au fost știut cândva.
Traducere de Ion Caraion
|
