Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Boris Pasternak

(1890 - 1960)

O, de știam de la debut...
Toți și-or pune azi pardesie...
Să dăm cu-al vorbei zar...
Grea cruce să iubești pe unii...
Alarmă falsă
Basm
Noapte de iarnă
Grădina Ghetsemani
Eva
Ninge
După viscol


         

O, de știam de la debut...

O, de știam de la debut
Că versul scris cu sânge-omoară,
Că flecuștețele de rânduri
Te-nfundă-n gât și te doboară,

Lăsam isprăvile acestea
C-un dedesubt primejdios.
Abia se-nfiripa povestea
Și interesul – ce sfios!

Ca Roma, bătrânețea-i dură,
N-o-ndupleci cu brașoave doară.
Nu scapă-actorul c-o lectură:
Cere de-a binelea să moară.

Când inima-ți dictează versul,
Ea scoate-n scenă-un rob, târându-l.
Aici se isprăvește arta!
Respiră soarta și pământul.

1931

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Toți și-or pune azi pardesie...

Toți și-or pune azi pardesie,
De lăstarii ploii agățându-le, mut,
Dar nici unul n-o să observe, nici unul,
Că de vreme rea iar m-am luat de băut.

Argintate, frunze de zmeură, toate
S-or întoarce cu josul în sus.
Soarele trist e acum, ca și tine,
Nordică făptură, astru apus.

Toți și-or pune azi pardesie,
Dar și noi vom face-o, azi, lată.
Căci nimic nu ne va-nlocui
Băutura cea încețoșată.

Din „Vremea începuturilor” (1912 – 1914)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Să dăm cu-al vorbei zar...

		Mă-ntrebi a cui poruncă-anume
		Limba smintitului aprinde?

Să dăm cu-al vorbei zar
Precum grădina mea
Cu mirt și chihlimbar
Abia, abia, abia.

Să trăncănim, de vrei,
Cu ce ceremonie
Sunt frunzele de tei
Stropite cu lămâie.

Acele lunii, cine
Le lăcrimă-n vergele,
Printre ecluze pline
De geam cu jaluzele?

Și flori îmi presără
Pe preșul de la ușă?
Scorușul scutură:
Cursivă jucăușă?

Ai să mă-ntrebi: dar cine
Dă lunilor lungime?
Și cui mărunt nu-i pare
Nimicul și îl doare?

Și cine-n arțar, prostul,
A pus atâta fast,
Și nu-și părăsi postul
De la Ecleziast?

Și buzelor de dalii
Ai să mă-ntrebi – din humă - 
Cine le suflă: „Gata,
Căzu și-ntâia brumă!”
Iar frunzele răchitei
Pe-alei, pe la spitale,
Le vântură pe dale?

Zici: cine poruncește?
Păi, zeii cu firi crunte,
Puternici peste fleacuri,
Stăpâni peste-amănunte.

Ghicită-i bezna morții?
Nu știu, dar viața, doamnă,
I-atât de-amănunțită,
Ca liniștea de toamnă.

Din „Sora mea – viața” (1917, vara)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Grea cruce să iubești pe unii...

Grea cruce să iubești pe unii.
Dar tu – ce simplă! De-nțeleg
Secretul frumuseții tale,
Enigma vieții o dezleg.

S-aude, primăvara, foșnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îți e-nțelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci – și parcă le și vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-așezi.

Ușor e: te trezești, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjești de-a pururi.

1931

Din „A doua naștere” (1930 – 1931)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Alarmă falsă

În zori harababură,
Ciubere și covete,
Și jilave apusuri,
Seri ude ciuciulete.

Și lacrimi înghițite-n
Suspine de-nnoptare.
Locomotiva cheamă
La versta nu știu care.

Și iar amurguri sparte,
În curtea cu minuni
Septembrie împarte
Știute stricăciuni.

Și-n liniștea tomnoasă,
Așa ca un delir,
De peste râu se lasă,
Un glas de cimitir.

Cu văduva ce plânge
Mă simt de un temei,
De parcă-ntregu-mi sânge
Ar trece-n glasul ei.

Din tindă văd, prin umbră
De geam, an nou s-arată
Cu clipa cea din urmă 
Într-una amânată.

Croindu-și drum din partea
De sus, dinspre coline,
Prin groaza frunzei, moartea
Se uită fix la mine.

1941

Din „Trenuri timpurii” (1936-1944)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Basm

Prin tărâm de basm,
De mult, hăt, tare,
Iată-un călăreț
Își croia cărare.

Se grăbea la trântă,
Poate chiar spre moarte,
Codru, noapte-adâncă
Se lățeau departe.

Inima-i cobește:
„Ține-te-o cureaua?
Sări adăpătoarea,
Strânge bine șeaua.”

El să-și plece-urechea?
O țâșni săgeata.
Un gorgan în față-i
Numai ce s-arată.

Suie și dă cotul,
Intră-n valea seacă,
Iar se opintește,
Muntele să-l treacă.

Dincolo-i vâlceaua.
Na, c-a rătăcit!
La adăpătoare
Chiar a nimerit.

Neluând în seamă
Inima ce-i spuse,
Își abate calul,
Spre pârâu îl duse.

*** 

Peșteră-i în față,
Și la gură, vad.
Flăcări de pucioasă
Fulgeră ca-n iad.

Și prin fumul acru
Care l-a cuprins
Răzbătu un țipăt
Depărtat și stins.

Numai ce voinicul
Murgu-și luă de frâu;
Tot prin văgăună,
Tot pe lângă râu.

Ce-mi văzu viteazul?
Iaca un balaur,
Numai solzi pe coadă,
Solzii numai aur.

Împroșca lumină,
Flăcări din gâtlej,
Și ținea fecioara
Strânsă ca-n vârtej.

Pielea-i rece-atinge
Ca un sfârc de bici
Gâtul, luminatul,
Umerii cei mici.

Obiceiul țării,
- Poți să te opui? -
Să s-arunce-o fată-n
Gura monstrului.

Oamenii de-acolo,
Cum erau săraci,
Își lungeau nevoia
Cu acest haraci.

'Ncolăcit pe brațu-i,
Și pe beregată,
Să-și înghită birul
Șarpele se gată.

Cată-n sus voinicul
A milostivire.
Sulița de luptă
Pune-n cumpănire.

*** 

Pleoapele lăsate,
Înălțimi. Stihii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.

Coiful e-n țărână.
Șarpele sughiță.
Calul cu copita-l
Face chisăliță

Cal și hoit alături,
Totuna-n nisip.
Leșinat voinicul.
Albă-i ea la chip.

Se deschide bolta
Sus, pe nesimțite.
Cine-o fi? Domniță?
Cine pasămite?

Plâng că li-i prea bine.
Pieptul le tresaltă.
Ba leșin i-apucă,
Pe-amândoi deodată.

Ba se întremează,
Ba dorm de-a-n picioare,
Că pierdură sănge,
Vlagă, fiecare.

Inimile însă
Bat. Ba el, ba ea.
Dau să-și vină-n fire,
Somnul iar îi ia.

Pleoapele lăsate.
Înălțimi. Stihii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.

Versuri din romanul „Doctorul Jivago” (1946 – 1953)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Noapte de iarnă

Ningea, ningea pe-ntreg pământul,
În toată zarea.
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Cum, vara, roiesc musculițe
În jurul luminii, noian,
Toți fulgii, toți fulgii din curte
Se-nvârtejeau la geam.

Lipea pe geam viscolul cercuri,
Săgeți indicând depărtarea,
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Strângea tavanul luminat
Tot umbre bizare,
Destine ale încrucișării,
Încrucișări de mâini, încrucișări de picoare.

Și doi pantofiori lunecau
Cu zgomot sec jos,
Pe rochie lumânarea își picura
Lacrimile, sfios.

Și totul pierea în pâcla zăpezii,
Albă, căruntă,
Ardea lumânarea pe masă,
O rugăciune de sfântă.

Și un ungher sufla în feștilă
Și focul ispitei învolburate
Își ridica precum un înger
Două aripi încrucișate.

A nins toată luna, în februarie,
Și mereu, ca ninsoarea,
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Versuri din romanul „Doctorul Jivago” (1946 – 1953)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Grădina Ghetsemani

Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos – un râu care Kedron se cheamă.

Și dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar și-a tras.
Măslinii-ncărunțiți și argintii
În aer dau să facă primul pas.

Era grădina nu știu cui aici.
Le spuse El, deodată: Nu plecați.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneți pe aproape, mă vegheați.

El renunțase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Și-acum era ca noi, un om, și-atât.

Păreau îndepărtările, în noapte,
Ținutul neființei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.

Și tot privind în hăurile negre,
Ce nu încep și nu sfârșesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.

Abia sfârși, așa, de nu știu unde,
O șleahtă de golani – oșteni, popor,
Făclii și săbii – iar în față Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!

Dar Petru-atunci sări la cuțitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ți-o bagă-n teacă!

Și El le zice: V-a fost dar anume
Pe vremea mea să fiți, și voi dormiți!
Bătu și ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiți.

Și-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtară oleacă de ceilalți.
Discipolii, cuprinși de toropeală,
Tot moțăiau pe margine de șanț.

Socoți că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Și nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Și toți ar fi în praful Palestinii.

Ci cartea vieții tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Și trebuie acum să se îmtâmple 
Așa cum este scris în ea. Amin.

Vezi, secolele merg și merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoșată
Pogor în chinul groapei voluntar.

Și mă înalț apoi după trei zile,
Și, tot așa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieșind din întuneric,
Vin veacurile-n șir la judeacată.

Versuri din romanul „Doctorul Jivago” (1946 – 1953)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Eva

Se rânduiesc, abrupt, copacii,
Iar, de pe mal, amiaza-nfige,
În iazuri, norii, ca momeala
Ce-o pun pescarii în cârlige.

Chiar bolta cade ca năvodul.
Și-n plasa asta,-n fundul ei,
Mulțimea celor ce se scaldă,
Bărbați, copii, femei, femei.

Ies într-un pâlc de lozii fete,
Cinci-șase, șiroind ca-n ploaie,
Și,-ngenuncheate pe nisip,
Își storc costumele de baie.

Muncit și răsucit, tricotul,
Parcă un șarpe-ntr-însul are
Ce vru să ducă în ispită
Și ne-a tot dus întru eroare.

Ivirea, chipul tău, femeie,
Nu mă-ncurcă deloc, nicicând.
Tu toată ești ca acea stare
Când simți un nod în gât urcând.

Ești parcă-n ciornă, rând ești parcă,
Vers ditnr-un ciclu ne-nceput,
Visam și-ai apărut din coastă-mi,
Din coasta mea ai apărut.

Și mi te-ai smuls din mâini deodată,
Îmbrățișată te-ai smucit,
Spăimoasă, tu, ce faci bărbații
Să simtă-n piept un ticăit.

Din „Când se limpezește” (1956 – 1959)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

Ninge

Ninge, ce mai ninge!
Floarea de mușcată
Șade-n drum mirată,
Gerul o atinge.

Ninge. Totul zboară,
Strada, cotitura.
Treptele pe scară
Au pornit de-a dura.

Ninge. Spre pământ
Bolta nesfârșită:
Cu sumanul rupt,
Bolta peticită.

Cerul coborî,
Stă ca un nerod,
Sus în capul scării,
Doborât din pod.

Abia fu Crăcinul,
Anul nou s-arată,
La o depărtare
Numai de o șchioapă.

Ninge. Flori de gheață
Cu zăpada-n pas,
Treci la fel tu, viață,
Ce ne-ai mai rămas?

Poate că și anii 
Se succed grămadă
Ca aceste vorbe
Scrise pe zăpadă...

Plantele-s mirate,
Drumu-i buimăcit.
Omu-a-ncărunțit.
Ninge peste toate.

Din „Când se limpezește” (1956 – 1959)

Traducere de Marin Sorescu

La inceputul paginii

         

După viscol

După viscol o liniște mare
De jur împrejur se coboară.
Odihnindu-mă, trag cu urechea
La glasul puștimii de-afară.

N-am dreptate, orbirea m-a prins,
Am greșit, fără minte cum sunt!
Ca o albă femeie de gips
Cade iarna cu fața-n pământ.

Se admiră din cer lucrătura
Pleoapelor moarte, lipite strâns.
Sub zăpadă-i acum bătătura,
Pe lăstari e podoabă de-ajuns.

Gheața, gara și vechea platformă,
Șanțul, șinele, pădurea uitată,
Ce ireproșabilă formă,
Fără colțuri, au prins dintr-o dată!

De acum, pân'ce somnul mă fură,
Lumea toată mutând pe sofa,
În hotare de strofă obscură,
Într-o filă o voi îndesa.

Pe hârtie sculpta-voi exact
Buturugi și buștenii grămadă,
Malul apei, tufișul intact,
Lumea-ntreagă, orașu-n zăpadă.

Din „Când se limpezește” (1956 – 1959)

Traducere de Marin Sorescu

Texte culese din Boris Pasternak, „Lirice”, Editura Univers, București, 1989

La inceputul paginii