Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Artur Enășescu

(1889 - 1942; biografie)

Afrodita
Balada crucii de mesteacăn
Clipe din urmă
Țiganca
Lacrimi
Pe-un țărm elenic
Poetul
Sonet - O! Nordul, Nordul lumilor polare...
Visătorii
Sonet - Visez la Nordul plin de cețuri grele...


         

Afrodita

În hău de mări, bătute de furtună,
La pieptul spumegatului talaz,
Prinzându-i gingaș, brațul de grumaz
Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,
Uniți de sorți pe-al apelor podghiaz,
Născură, robi aceluiași extaz,
Nemărginirea, floare de genună.

Și haosul gemu de fremătare,
Când cea dintâi semeață-ntruchipare,
Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare și suavă,
Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,
Din zvârcolirea undelor rebele.

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Balada crucii de mesteacăn

Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaște-n lume,
Cruce fără de poveste?

Peste brațele-ți întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de corori.

Și-n tăcerea nesfârșită
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ți gol, doar luna
Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ți se șterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie…

Și ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Și vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai ști de-acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?

Brațele-ți de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de țărână
Nu-l va părăsi pe veci.

Oituz, iulie 1917

Din antologia “Acești mari poeți mici”, 
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Clipe din urmă

Peste cetăț de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare și vesele sălașe,
Vor crește-n zări ghețarii, fantasme uriașe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.

Bătuți de valul vremii ce sfarmă tot și roade,
Bâtrân cu fața suptă și cu stufoase gene,
Dormi-vor înțelepții sub cumpeni și troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor în șirag
Pe albe povârnișuri, cu fruntea spre genună,
Din brațele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.

O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zareac-o mreajă de văpăi,
Natura va renaște, rostogolind prin văi, 
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini, 
Tot cerul își va strânge azurul sub pleoape.

Și demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morții dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-și va stinge, lin, torța-i fumegândă.

Îmbrățișând cenușa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheață visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Și-asupră-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-și umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deșertul cu gândul înapoi
Și ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.

Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeață;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Rotește ca un vultur pe crestele de gheață.

Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul și clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie, 
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.

Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvinețite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă țintă călătorul cu fața spre destin
Și-așteaptă veșnicia, haotic și divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.

De piscuri se agață, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere și-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai plutește fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima verigă din lanțul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în șiroaie cad stropi aprinși de sânge.

Simțirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un clește;
Ar vrea să frângă sloiul cu brațe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriașă cu neguri se-nvelește.

Și, totuși, înc-odată, el se ridică drept;
Și-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –
Visând o lume nouă și-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.

Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i înghețată se pierde spre-nălțimi;
De sus zbucnește jalnic un cor de heruvimi,
Și-n zvârcoliri de șarpe, trec nori peste paragini.

Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toți sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-și desfășoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Țiganca

E Rița, fecioara cu ochii sprințari –
Cu sâni ca de piatră
Născută-n alaiul a zece cobzari,
Regină pe șatră.

Zglobie ca fulgul, cutreieră văi
Și negre poene,
Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi
Pe umede gene.

Cosița ei creață, pe umerii goi,
Îi cade-n inele,
Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi
Sclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt, 
Râd galbeni în plete –
Când trece cu-n zâmbet, zvârl cușma-n pământ
Nomadele cete.

Când naște sub corturi un cânt legănat
Și-un zvon de sandale
Cu patimă cruntă ciocanele bat
În vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunii prelung
La focuri sărace,
Și razele lunii ființa-i străpung 
Cu sute de ace.

Ușor se mlădie, rotește pe loc,
Dând chiot sălbatic,
Și pare piciorul ei sprinten în joc, 
Atins de jăratic.

Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân 
Loviți de furtună!
Și geme ca vie sub meștere mâini,
Lăuta străbună.

Târziu stau nomazii la stele culcați,
Iar ea pe câmpie,
Sărută văzduhul cu ochi dilatați
De-o sfântă beție.

Sărulești,
Octombrie 1919

Din antologia “Acești mari poeți mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Lacrimi

Lacrimi de dor,
Nu se mai stâng,
Din noaptea lor 
Pururea plâng.

În stol ușor
Asupră-ți vin
Cu lumea lor
De vis și chin.

Din triștii nori
Îți cad cu mii,
Și te-nfiori
Fără să știi.

De ochii-apuși
Vărsate sânt,
A celor duși 
De pe pământ.

Nu căuta
Să știi ce vor,
Plâng jalea ta
Și-a tuturor.

Din antologia “Acești mari poeți mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Pe-un țărm elenic

Pe-un țărm sfințit de zei, cetatea
Cu prăbușite bolți și-altare,
Se-nalță, jalnică ruină
Deasupra undelor fugare.

În rada-i goală, azi, destinul
Nici o galeră nu trimite,
Și numai fulgerile nopții
Dau viață stâncii neclintite!

Uitarea tot mai grea se cerne
Iar peste liniștea cetății,
Și-ntinde aripile-i negre,
Vreun idol al pustietății.

Pe sub arcadele mărețe, 
Azi, ploaia picură-n broboane
Și-abia se deslușesc din umbră, 
Statui și dorice coloane.

O Veneră cu brațe smulse,
Pe soclu-I gata stă să cadă,
Și-o clipă-n ochii sfinți de zee,
Învie clasica Eladă.

La templul Afroditei, pașii
Sfioși, pe lespezi, nu mai sună!
Doar uneori și-agață manta,
De trepte, somnoroasa lună.

Azi, fără imnuri vechi de slavă,
Amurguri trec și aurore;
Izbite-n stânca milenară,
Vuiesc doar undele sonore.

Voi perle-n salba veșniciei,
O, vremi de aur, vremi uitate,
În care visul frumuseții
Făcea din om o zeitate!

Când marmora gemea sub daltă
Și trupul albelor fecioare
Păreau desprinse de pe soclul 
Statuilor nemuritoare!

Și când, pe-un umăr de zeiță,
O amforă – vis de lumină –
Mai zveltă-și dezvelea profilul,
Pe-albastra zare corintină!

Când frumusețea lucea goală,
Ca floarea-n roua dimineții,
Iar inimi dornice de vise,
Băteau în ritmul cald al vieții!

Când codrul era plin de nimfe
Și marea plină de sirene,
Iar vinul lacrimă de aur,
Spumá prin cupe lesbiene!

Copii rătăcitori, rapsozii,
Când se opreau cântând la praguri,
Și dulci ca fagurii de miere
Curgeau al vorbelor șiraguri!

Când Eros îneca tot chinul
Și grija zilelor de mâine,
Și ca pe-un rug ardea pământul
Sub stolul viselor păgâne!

Când cerul falnic al Eladei,
Întins pe-albastrul caldei mări,
Pe veci îndrăgostit de dânsa,
O-năbușea sub dezmierdări!

Voi! Perle-n salba veșniciei
O! vremi de aur, vremi uitate!
Azi, pentru voi, cu-atâta sete,
Zădarnic, inima mea bate!

Azi, viața tot mai greu ne-apasă
Și cerul nu se mai despică!
Ah! Cine-ar mai putea să smulgă,
Din valuri, Venera antică?

Urcând pe-albastre trepte, luna
Deasupra stâncii, arde pală,
Și-acoperă cetatea moartă,
În giulgiuri albe de vestală!

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Poetul

Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii în piept!
Cuvântul mi-e harpă, vrăjită de zei,
Iar gândul, toiag de-nțelept.

Par, brațele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
Cunună de flacări mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viață, chiar, lespezii reci
I-aș da printr-un singur sărut.

Prin geana deschisă, când ochii-mi pătrund,
Un alt cer străluce-n adânc;
El crește și-acoperă, zări fără fund,
Cu-n soare mai viu pe oblânc!

Un bici, cu fășii de azur, împletesc,
Pe guri pătimașe, când furii se cern
Și-a vieții prostie, destin pământesc,
Lovită de sfârcul etern.

Când, aprig spumează, veninul pe limbi,
Ș-asupra-mi cad pietre morman,
Tu pietrele-n bulgări de aur le schimbi
O! fluier vrăjit al lui Pan!

A mele sunt câmpuri, poieni, luminiș
Și raza ce moare-ntr-al norilor prag,
Și umbrele dese, din vechiul frunziș,
Căzând peste fruntea-mi de mag!

Eu trăznete, fulgere, toate le-adun!
Furtună dezlănțui în voie,
Și-mprăștii pe lume, cu-avântul străbun,
Scântei din făclia lui Joe!

Ocean sunt ce trece de-al stâncii grumaz,
Unesc lutul negru cu-albastrul senin;
Din orice simțire făcând un talaz,
Înving uriașul destin!

Din antologia “Acești mari poeți mici”
culeasă de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Sonet - O! Nordul, Nordul lumilor polare...

O! Nordul, Nordul lumilor polare,
Cu sloiuri ce privirile-ți înșelă,
Scăldate-ntr-o eternă rumeneală
De basm; o, culmile fără suflare!

Doar norii plâng pe margini de ghețare,
Pe-ncremenite mări ca de sineală,
Străluce “Aurora Boreală” –
Inel de-argint al nunților solare.

Dar noapte ce coboară lin din ceață,
Și ard ca-n vis castelele de gheață
Haotic cu reflexe de sidef.

Iar surâzând mai mândră decât toate,
A Nordului semeață zeitate
Se-nalță peste-albastrul relief.

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Visătorii

O visători, cu suflet de copii,
Voi paseri, de lumină speriate,
Ce rătăciți cu genele plecate,
Pe străzi întunecoase și pustii!

Voi, cu priviri curate de fecioară,
Sfioși și singuratici visători,
Ce tremurați sub cerul plin de nori,
Și vântul cel mai gingaș vă doboară!

Ascnși stați ziua-n tainice unghere,
Și mâini de vis v-acopăr ochii grei,
Iar când pe cer s-aprind mii de scântei
Voi răsăriți… O, suflete stinghere!

Vă prinde luna flori la pălării,
Și tresăriți; de-un foșnet blând vi-e frică,
De umbra ce pe ziduri se despică,
Când rătăciți prin nopțile târzii.

În jurul frunții voastre, visători!
A nopții duhuri, tainice, s-adună;
…Întind o scară razele de lună,
Și gândul vostru suie pân-la nori.

Și pasul vostru-n cale șovăiește,
De raze pline, genele se-nchid,
Și vă treziți la umbra unui zid,
Când astrul dimineții licărește.

O visători, cu suflet de copii,
Voi, paseri de lumină speriate,
Ce rătăciți cu genele plecate,
Pe străzi întunecoase și pustii!

Din antologia “Acești mari poeți mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Sonet - Visez la Nordul plin de cețuri grele...

Visez la Nordul plin de cețuri grele!
În vechiul port, din anii seculari,
Corăbii trec și luntre de pescari,
Alunecând cu albele vintrele!

Se leagănă pe coapsele lor tari,
Și pe catarg c-un stol de rândunele,
Și-același cântec urcă pân-la stele,
Ce-l scot din piept vânjoșii marinari.

Din vălul alb, scăpându-i o șuviță,
Pe țărm, indrăgostita pescăriță
Privind în val un aurit delfin,

Ca unda ce-i sclipește la picioare
Sub focul asfințitului de soare,
Își umflă sânul gol într-un suspin.

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii