Ci numai muzica s-o desmierzi.
Precumpănească, deci, vers impar,
Mai vag în aer, fără habar,
Ușure ce-i, tot ușor îl pierzi.
Nu te-avânta cuvântul să-l alegi
De nu ți-e arma puțin dispreț:
Cântul de-i tern e cel mai de preț;
Precisu-i nepresis: privilegi.
Priviri ascunse după-un voal,
Ziua ce tremură-n amiezi,
Stelele limpezi care le vezi
În cerul serii, autumnal!
Că numai Nuanța e de folos.
Iată Culoarea. Nu – nicidecum!
Singură Nuanța, mai știe-acum
De vis să lege vis sfiicios!
Fugi dar de crima ce-o Poantă e,
Spiritul crud și Râsul impur,
Lacrimi smulg ele și din Azur,
Astă fiertură de be-he-he!
Ia elocința, strânge-o de gât!
N-ar strica – tot ești în formă azi–
Rima în ape cuminți s-o scalzi,
Că nu-și face iar de cap – dar cât?!
De-atâta Rimă, zău că mi-e silă!
Ce copil surd sau care nebun
Ne-a dat veriga asta drept bun,
Vădit fier vechi de-o freci cu-o pilă?!
Ci numai muzică, tot mereu!
Stihul tău fie-acel zburător
Ce-și ia avânt din cei ce mor
Spre noi iubiri, spre-un nou empireu.
Versul tău fie o aventură,
Vântului soră-n zori și-n perind,
Mentă și cimbru, câmp înflorind…
Să știi că restu-i literatură!
În românește de Mihai Rădulescu
|
