Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Aron Cotruș

(1891 - 1961; biografie)

Geamurile sângerii
Pe pustă
Am înflorit întocmai ca un măr
Cuvinte către țăran
De-ai ieși din mormânt
Horia
Ion
Mă răsucesc, mă zbat
O, plecările, plecările...
Pătru Opincă
Prin vânturi ce latră
În urma-armatelor grozave


         

Geamurile sângerii

Ard case, șuri, jirezi de fân și paie,
În groaznicul incendiului vezuviu. 
Aleargă flacările ca un fluviu
Și-un biet popor de-avuturi îl despoaie.
Aleargă flacările-ngrozitor,
Aleargă, 
Peste câmpia roșie și largă...
Fug flacările-ntruna, fără frâu, 
Și ard hambare aurii de grâu,
Și-n pocnete, porumbu-n poduri arde.
Și limbi de foc se-ntind peste clădiri,
În zăpușala grea, care omoară, 
Și ca niște siniștri șerpi de pară,
Se-ncolăcesc pe plopii albi, subțiri,
Și peste cele-nsângerate unde,
În salturi, ca niște pisici bizare,
S-aruncă sprinten, cine știe unde,
Iar șurile, schimbate-n stâlpi de jar,
În noaptea sângerie par
Schelete de-animale-ngrozitoare,
Din lumi unde nu-i pace, nici visare.

În sat, în case, prin ferestre sparte,
Prin geamurile roșii, de departe,
Se văd făpturi purtate brusc de spaimă,
Cum vorbe nențelese, rupte-ngaimă,
Cum ușile le cată în zadar,
Cum păru-și smulg, cum plâng și țipă-amar,
Cum leșină și pe podele cad,
Ca-n fundul unui iad...
În râu parc-au căzut macabri sori,
Și apele murdare le-au aprins...
În râu parc-au căzut macabri sori
Și-acum plutesc pe apele murdare...

Pe apele aprinse și murdare.
Și focul crește-ntruna-n fața lor...
Cât vezi, întinsu-i roșu, schimbător ocean,
Pe care-aleargă focul călător
Și-n care parc-armate crunt învinse
Ori turme mari de oi și capre-aprinse
Aleargă-n spaimă, fug din loc în loc, 
Purtând cu ele baia lor de foc,
Prin fum și prin funingine opacă,
Pe unde cad și-n flăcări se îneacă...

Și-mproașcă tunurile astă-seară,
Cu flacări din plămânii lor de pară...
Împroașcă-ntruna, cu putere grea,
Din depărtări adânci de undeva...

Sinistru ard pădurile bătrâne
Și vânturile-n drumul lor nomad.
Aduc mirosuri grele, tari, de brad,
Aduc un suflu aspru, violent,
Și boale din bolnavul Orient...
Sinistru ard pădurile bătrâne
Și doar cenușă fi-vor ele mâne,
Pe-aicea când vor trece-n roșii pași
Imensele armii de ucigași...

Sinistru ard pădurile bătrâne
Iar brazii cu coroanele macabre,
Par uriașe, roșii candelabre,
Cu mii și mii de brațe arzătoare,
Ce ard la astă groaznică serbare,
La agonia unei lumi de fiare...

Și crește-ntruna roșa învălmășeală,
Mai groaznică, ca-n Roma, când ardea,
Iar colo-n codrii-acum, e noapte grea.
Stă, poate, ca Nerone, cineva,
Privind cu o privire infernală,
La astă monstruoasă-nvălmășeală...

Întruna crește-ngrozitoarea larmă,
Iar tunurile groaznice s-aud,
Aproape-aproape, -ntruna mai aproape
Și larma vine de pe roșii ape,
Pornită din plămâna infernală,
A tunurilor grele ce s-aud, 
Venind în marșul lor de sânge ud...

...Țărani îmbătrâniți fără de vreme,
Cu ochi ca niște plăci de întuneric,
Aleargă cu obrazul cadaveric...
Ei vin și trec cu fețele de ceară,
Zdrobiți de nedreptatea milenară...
Ei vin, și trec, își duc copiii lor,
Tot ce le lasă focu-ucigător...
 Copiii triști sunt tot ce le rămâne,
Copiii lor zdrențoși, dar drăgălași,
Ce-odat’ și-odat’, în vremile de mâne,
Vor fi, poate, asemeni ucigași...

Și vântu-nalță-ntruna limbi de foc,
Iar flacările ce se zbat spre cer
Par roșii munți ce nasc și-n urmă pier,
Pentru-a renaște mai grozavi apoi...
Fug oamenii – o turmă de strigoi –, 
Treziți din somn de focu-ngrozitor
Și fugăriți din paturile lor...
Și crește focul ațâțat mereu,
Iar tunurile durduie din greu,
Lăsând pe cele drumuri lăcrimând,
Un biet popor, zdrențos, murdar, flămând...

Doar morții-n urma lor de mai rămân
Și-oștenii unui împărat păgân,
Ce și-or căta – când vor sosi – culcușe
Aici, în munții-aceștia de cenușe...
De spaimă va-ngheța atunci oricare
Și nebunia le-o pătrunde-n oase,
Când și-or vedea făpturile scârboase,
În geamurile roșii, -ngrozitoare.

Incendiul ăsta groaznic se îmbată,
Cu flăcări infernale se îmbată...
Nu vezi nimic pe străzile pustii...
Decât doar geamuri lucii, sângerii,
Și-n satul ăsta mândru, care moare,
Ele-s podoabe-atotstăpânitoare...

În satul ars, străine, de-i veni,
Tu n-ai să vezi nimic în calea ta
Decât doar geamuri lucii sângerii, 
Stropite-ngrozitor de cineva...
Nici râde n-ai să poți atunci, nici plânge,
Iar nebunia-n creieri și în sânge
Îți va trezi dorințe și viziuni...
Și roșii fi-vor ochii tăi nebuni,
Când vor privi
Cum spectri fac satanice orgii, 
În dosul celor geamuri sângerii.

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Pe pustă

Plâng vânturile...
Mânjii se joacă și nechează,
Și pusta-ntreagă plânge în dulcea după-amiază,
Iar iepele robuste
Pasc leneșe-n răcoarea nemărginitei puste...
Trec leneșe în soare, cu pași mărunți, superbi,
Și din belșugul verde al fragedelor ierbi,
Brusc capetele mândre și le ridică arare,
Ca niște voluptoase femei de viță mare...

Prin pulberea solară, ca subt vrăjite pânze,
Neastâmpărate-aleargă strălucitoare mânze...
Sălbatice, aprinse, capricioase mânze...

Le-mbată zarea albă și vântu-ațâțător...
Zefiri răsfață coama pe gâturile lor,
Le umplu de fior...
Și ele-aleargă-aleargă
Și se opresc apoi, 
Pentru-a porni din nou, cu pași tot mai vioi...
În carnea-nfloritoare, porniri nebune ard
Și ca fardate straniu c-un nestatornic fard

Lucesc în ceasul ăstor însângerări solare...
Pe pusta necuprinsă, cu iarbă grasă, -naltă,
Aleargă furtunatic,
Aleargă mânze una mai mândră ca cealaltă...
Se-ntorc și pleacă iarăși în salturi tot mai vii..
Parc-au scăpat din stranii, nomade herghelii...
Din când în când în față-mi s-opresc...
Și – majestoase,
Dulci, mă privesc asemeni femeilor frumoase...
Și-uimit rămân cuprins de-o-nfiorare veche,
Ca-n fața unor vii statui fără pereche...

August anină-n coame multicolore jerbe,
Iar vântu-ațâță pofte în mânzele superbe.

Din antologia „Acești mari poeți mici” 
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Am înflorit întocmai ca un măr

Am înflorit întocmai ca un măr în vântul aspru și 
fugarnic,
am înflorit cum totul înflorește – 
zadarnic...

M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,
și dacă m-am bocit sau stat-am împietrit și mut, 
n-am câștigat nimic, nici n-am pierdut...

Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,
ca mâne toți, la fel, ne-om întâlni, 
în tăcerile de vecinicii,
frate vierme!...

Din antologia: “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Cuvinte către țăran

Acest petec de pământ, bun rău,
e-al tău!...
ară-l, samănă-l, seceră-l spornic,
fi-i slugă și stăpân statornic
și apără-l, de-o trebui cândva,
cu toată vânjoșia ta:
cu pușca, cu coasa, cu sapa,
sângele vrăjmașilor ce-or vrea
să ți-l ia,
să curgă pe-ntinsu-i ca apa!...

tu l-ai udat cu lacrimi și sudori,
și l-ai muncit sub sori dogorâtori...
veacuri de-a rândul,
te-ai încovoiat pe el arându-l și săpându-l
pentru grofițele albe, pentru grofi semeți, sătui,
pentru ciocoii desfătarnici ai pământului...

de pe el grămezile de aur ale grâului
s-au scurs spre depărtări ca apele râului...
tu singur ai rămas aci, legat de sapă și de plug: 
piatra grea, neclintită, sub ape ce fug...

din întâii vremurilor zori,
e-al tău de mii și milioane de-ori
petecul acesta de glie,
și-al tău să fie
pe vecie, 
dacă-l vei ști munci
și răscoli,
și apăra
cu toată truda, și răbdarea, și dârjenia ta!...

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu 
La inceputul paginii

         

De-ai ieși din mormânt

de-ai ieși din mormânt între noi
și-ai vedea atâția moți zdrențuroși pe munții goi
și neamul întreg flămând ca acu, 
ce-ai zice, Horia, tu?!...

te-ai jelui, ai doini din fluier,
ori ai da un nou, și lung, și roșu șuier,
munții toți să se cutremure, 
liftele câmpiei să tremure, 
să le vezi îngrozite, de pe culmea-ți săracă, 
din ale belșugului târguri cum pleacă?!...

de-ai trăi tu
acu,
ce-ai face, Horia, cu mișeii ce vând
norodul flămând?!...
nu ți-ar veni să-i cauți pe toți,
de gâturi să-i scoți, 
din paturi, de la cini, de la prânzuri,
și-n mijlocul piețelor celor mai mari,
ca pe cei mai mișei tâlhari, 
de limbă să-i spânzuri?!...

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Horia

de jos 
te-ai ridicat, pietros, viforos,
pentru moți,
pentru cei săraci și goi, pentru toți...
și-ai despicat în două istoria,
țăran de cremene,
cum n-a fost altul să-ți semene,
Horia!

te-ai desprins aspru din gloată,
cu-obraji supți,
cu ochi crunți,
să lupți,
să-nfrunți
din sălbatecii-ți munți:
oștile craiului, temniță, roată...

vrut-ai să spinteci pe munți, pe văi,
largi, netede, slobode căi,
pentru ai tăi,
cei mâncați de străini, despuiați
de biruri, de zbiri,
de rele-orânduiri...
și uitați
de regi și-mpărați...

pân’la Bălgrad pe roată,
uimind călăi, nemeși, gloată,
ți-a bătut neschimbat, sub țundra săracă,
aceeași mare, neînfricată inimă romano-dacă..

duhul tău trăiește încă treaz în munți
și va trăi dârz cât vor domni peste moți
zbiri crunți
și mișelnici despoți...

uriaș domn,
pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn,
pe-al răzmerițelor roșu praznic, –
mai roși-vei oare vreodat’, năpraznic,
acestui neam, viața și istoria –,
tu,
munte,
al vrerilor nostre celor mai crunte,
Horia?!...

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Ion

Groful întinde mâna ciocoiului celui nou
în castele cu uși și trepte multe...
jandarmi cu puști și vine de bou
stau la pândă gândul să-ți asculte.
Ioane,
ești unul,
poți fi milioane, –
vrerile tale ne-nfrânte
să nu le-nspăimânte
nici temnița, nici tunul...

Ciocoiul și groful din totdeauna
sunt una...
Ioane
ești unul, 
poți fi milioane,
să nu-ți poată smulge nici tunul
ogorul de puține pogoane!...

Spre caii tăi, spre voinicii tăi boi
se uită cu ură și grofi și ciocoi...
Ioane,
tu ești uriașul
ce poți osândi la pierzare orașul
de trântori semeți și mișei, –
numai să vrei...

Ioane, ia seama bine!
țara aceasta se razimă pe tine –
cu pumnii tăi iuți
poți tu să mai cruți
ciocoii bulgari, grecotei, arnăuți,
ce-au venit cândva, goleți, de peste Dunăre
să-ți smulgă muncă și supunere?!

Ești unul,
poți fi milioane, 
curajul tău să-nfrunte, temnița, tunul;
să crească voinicește, să crească,
vrerea ta românească, –
Ioane!

Din antologia „Acești mari poeți mici”
Alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Mă răsucesc, mă zbat

Mă răsucesc, mă zbat în gol, în glod...
gândul – fir nevăzut – mi-l înnod,
mi-l deznod,
patimi flămânde mă mușcă, mă rod...

Doamne, găsi-voi spre Tine vrun pod,
pentru foamea-mi de cer,
pentru pașii-mi ce-n gloduri se-afundă și pier,
pentru trăirea-mi fără flori și fără rod?!

Ca un haiduc
zdrențuit de plumbi, olog, năuc,
la răscruci sudorile de foc mi le usuc
și-mi înfrân pornirile ce spre abis mă duc...

Doamne, Doamne, încotro s-apuc?!

Din antologia: “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

O, plecările, plecările...

O plecările, plecările, plecările
din toate porturile și din toate gările,
pe toate mările, spre toate depărtările,
spre toate țintele și așteptările,
spre marginile lumilor și ale gândului
spre marginile sufletului meu – flămândului...

M-or înghiți în murmure-necate valurile?
m-or aștepta în depărtări sărbătorește malurile?
m-or înălța pe creste încă nevisate visurile?
ce-mi pasă mie unde mă vor duce trenurile, navele?
și dorințele-mi de foc, bolnavele?...

Ieie-și, încotro le place, zborurile
ca un stol neobosit de paseri albe dorurile...
cruțe-și ceasurile cine-o vrea și de primejdii scape-le,
ale mele-s drumurile lumii toate, munții, apele...
moartea umbrele-i în preajma-mi înfiripe-le
suflete, deschideți pentru-nalturi, pentru depărtări și vecinii, aripele!...

Din antologia: “Acești mari poeți mici”
Alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Pătru Opincă

Io,
Pătru Opincă,
țăran fără țarină,
plugar fără plug,
ciurdar fără-o vită,
îmi duc viața necăjită
fără strâmbătăți și vicleșug
și brușul de mucedă pită
mi-l plătesc cu sânge din belșug...

O vorbă a mea-i ca o mie...
am slujit cu cinste și-omenie 
satului
și împăratului...
de sărac ce-s, toți câinii mă latră,
și noapea, când pe uliți trec domol,
nu mă așteaptă pe nici un podmol
fete mari cu țâțe ca de piatră...

sapa mea mușcă, rupe adânc, 
dar nu-mi aduce nici doară cât mânc...
la secere,
nime nu se ia cu mine la-ntrecere...
coasă ca a mea în țara toată nu e...
sprintenă trece prin ierburi ca de cuie...

rânza mi-e goală, blidul la fel,
dar grâul crește drept ca de oțel,
să se-mbuibe din el
groful putred, ciocoiul mișel...

Io,
Pătru Opincă,
ce-ntre-atâtea moșii n-am doar o șirincă.
înfrunt strâmbele legi și năpasta,
și-n răzmerița ce-n mine crește
sudui vârtos, mocănește,
și scuip pe toată rânduiala asta!...

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu 
La inceputul paginii

         

Prin vânturi ce latră

Prin vânturi ce latră,
sui cu pași de piatră,
poteca răsleață:
ce șchioapă și-ngheață,
către stâni de ceață...

Arșițe mă coc,
umbra-mi: greu cojoc,
parc-ar fi de foc,
parc-aș duce așa
pe cărarea grea, 
veacurile-n ea...

Și așa cum sui,
pieptul muntelui,
un gând ca un cui
mă izbește, șui:
uite turma!... Nu-i!...

Caut-o, de poți,
peste munții toți,
peste munții toți!

Cum mă întărât
după-atât urât,
sângerând, în gât,
se-ntâlnesc de-a valma:
ruga și sudalma...

Prin brazi, prin brădui,
pe poteci haihui,
ochii-mi văd ce nu-i...
Pașii, smulși domol,
calcă parcă-n gol,
peste munți sălhui:
pași ai nimănui,
pași ai nimănui...

Fluieru-n șerpar,
În șerpar de jar,
glas vrea să înjghebe,
munții să-i întrebe...

Printre crengi de sânger,
când diavol, când înger,
cu soarele sânger...
Pârâul: alb țap,
se dă peste cap,
vântul: orb dulău,
se prăvale-n hău,
codru-mbătrânit
pleacă spre-asfințit...

Și-ori pe unde-apuci,
ca niște năluci,
tufe, stânci tresar,
parcă-s oi de jar,
parcă-s oi de jar...

Ochii văd, nu văd...
E-ajun de prăpăd?
Furtună-ncepută?
Ori munții se mută?...

Parcă mii de câni,
de câni de la stâni,
ca ieșiți din piatră,
din hăuri mă latră...

Cum sui, cum nu sui,
unde ochii-mi pui,
un gând ca un cui
mă înjunghie, șui:
uite turma!... Nu-i!...

Caut-o de poți
printre anii hoți, 
peste munții toți, 
peste munții toți!...

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

În urma-armatelor grozave

Prin inima cetății străvechi, pline de slavă,
Unde trecuse Moartea, cu noaptea ei grozavă,
Se plimbă mândru Satan cu negrele-i stafii,
Și tristele patrule adorm pe străzi pustii...
Se plimbă mândru Satan și râsu-i se revarsă,
Printre ruine moarte, peste cetatea arsă!

Armatele grozave se afundară-n stepe,
Iar corbii trec în stoluri cu sânge să se-adepe,
Și peste tot cuprinsul, în urma lor acuma,
Sunt regi atotputernici: dihăniile și ciuma.

Azi, nime nu mai merge-n biserici și în lavre,
Căci în cetatea moartă nu sunt decât cadavre...
Iar mutele patrule, adese-n furii grele,
Nebune schimbă focuri, luptându-se-ntre ele...

Pe străzi lugubre, pustii, însângerate,
Se-ntinde ca o apă o grea pustietate,
Se-ntinde ca o apă și-n nopțile pustii,
Învie toți oștenii căzuți în bătălii
Și urcă în palate și-n teatrele cu faimă,
Unde stafii în coruri, macabre arii-ngaimă,
Când miezul nopții bate
Și umple de ecouri satanica cetate
În care stăpânește o nențeleasă spaimă.

Și trec, și trec în noapte, pe străzi pustii,
Sărmane vieți schimbate de moarte în stafii,
Și trece mândru Satan, și-ursuzi în urma lui,
În haite, trec alene câni bolnavi de sătui...

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii