Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Antonio Machado

(1875 - 1939)

Orizont
Prolog
Plictiseală
Preludiu
Călătorule
Portret


         

Orizont

În după-amiaza clară și amplă, cât plictisul,
când lănciile verii toride-s sfărâmate,
fantasmă-nchipuită de umbre-mi era visul,
cu miile pe șesul întins aridicate.

Amurgul plin de glorii, oglindă purpurie
era, cristal de flăcări, aruncând visarea
gravă-n nemărginirea antică din câmpie...

Iar eu, sonoră graba pasului ușure
simțeam, și mai departe simțeam, răsfrânt în zarea
însângerată, vesel cântecul zorilor pure.

În românește de Darie Novăceanu
La inceputul paginii

         

Prolog

XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!
Vrăjit e parcă aerul
și barza albă
adoarme zburând,
iar rândunicile cu aripi ascuțite
se întretaie peste vântul de aur
și se îndepărtează în pacea zilei,
zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,
prin aerul cu multă umbră,
să-și caute cuibul negru sub acoperiș.
Și barza albă,
tăcută și bizară,
atât de-absurdă și de familiară,
ca un cârlig, pe clopotniță.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade
și sufletul urlă sub zarea veștedă,
ca un lup flămând. Ce cauți,
poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheață
și vine noaptea și amărăciunea
departării... Pe drumul alb,

înțepeniți și negri, câțiva arbori;
în munții îndepărtați,
aur și sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauți,
poete, în amurg?

În românește de Darie Novăceanu
La inceputul paginii

         

Plictiseală

Bătea ceasul ora unu
în odaia mea. Chip straniu
avea noaptea. Ca un craniu
sclipitor pornise luna

din zenit să se pogoare
printre cipreși, în grădină,
îmbrăcându-i în lumină
rece și strălucitoare.

Prin fereastra-ntunecată
ajungeau până la mine
urlete ca de jivine
de muzică-ndepărtată.

Cântec trist de altădată,
o mazurcă săltăreață,
inocentă și glumeață,
proastă ea și prost cântată.

De plictis, simțeam în mine
sufletul atunci cum cască.
Inimă și cap... de iască.
Și... să mori e mult mai bine.

În românește de Darie Novăceanu
La inceputul paginii

         

Preludiu

Acum că umbra unei iubiri curate trece,
un psalm aș vrea pupitru-mi bătrân să înfășoare.
Severă, orga-n fluier acordul să-și aplece,
aprilie doar murmur, suspin să dea. Și floare.

Arome distila-vor merele-n lumina
de toamnă și-ți va spune smirna psalmodierea.
Și va pluti parfumul de roze prin grădina
cu umbra împăcată, cu tihna și tăcerea.

Nobilă și bătrână, singură ruga mea,
sub armonia gravă de cântec și miresme,
se va-nălța ca zborul de porumbel; cu ea,
cuvântul alb pluti-va peste catapetesme.

În românește de Darie Novăceanu
La inceputul paginii

         

Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale
drumul și nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.
Mergând doar croiești cărare,
iar de te uiți înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbați, mergând.
Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

În românește de Darie Novăceanu
La inceputul paginii

         

Portret

Copilăria mea-i doar amintirea unei curți din Sevilia
și o grădină unde rodește lămâiul sub lumină fierbinte.
Tinerețea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia, 
viața mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Nici un Maniara seducător și nici un Bradomin, vreodată
n-am fost – voi îmi cunoașteți îmbrăcămintea deloc arătoasă.
Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată
și am iubit atâta cât să iubim ne lasă.

Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,
dar versul meu își are izvorul clar din pământ;
și, mai mult ca oricare supus sub obicei și doctrină,
sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.

Ador frumusețea și, după cum cere moderna estetică,
am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;
dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică
și nu-s, precum sunt alții, o pasăre-cobzar.

Disprețuiesc romanțele tenorilor goi ca niște cavouri,
și corul cel de greieri pe când răsare luna.
Stau nemișcat să pot desluși vocile de ecouri,
și dintre voci o voce, atât ascult, doar una.

Sunt clasic sau romantic? Nu știu; să las aș vrea
versul cum căpitanul sabia, vestită
numai prin mâna celui ce a ținut-o-n ea,
și nu prin măiestria cu care-a fost călită.

Vorbesc cu cel ce drumul și-l împarte cu mine mereu.
Cine vorbește singur, cu Cel de Sus să vorbească așteaptă.
Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu
azi știu ce-i bunătatea și taina-i înțeleaptă.

Dator, în fine, nu vi-s; îmi datorați ce-am scris, și e puțin.
Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac
hainele de pe mine, din ei casa mi-o țin,
și pâinea de pe masă și patu-n care zac.

Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,
și gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,
mă veți vedea într-însa fără nimic la mine,
aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.

În românește de Darie Novăceanu

Poezii culese din „Valori eterne ale poeziei hispane”, traducere, prefață și note 
biobibliografice de Darie Novăceanu, Editura Minerva, 1991, București
La inceputul paginii