Se lasă noaptea, limpede și caldă;
Răsare luna palidă pe cer,
Punând pe valuri brațe ce se scaldă
Și-n toată firea aer de mister.
Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
Și-nvăluie, de două mii de ani,
În haina umbrei, pururi elegantă,
Splendoarea umerilor diafani.
Mișcând din flamuri, vechile trireme,
Adorm în pacea lungului amurg,
Înfiripând un vis din altă vreme:
Izbânzile lui Hermes Demiurg.
La umbra lor, pescarul trage-o plasă
Și cântă-ncet, cu glas adormitor,
Duioasa lui tragudie de-acasă,
Visând și el un vis în viitor.
1894
|
