Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Alexandru Vlahuță

(1858 - 1919)

Păcatul
Ieri, azi, mâine
Sonet – Dar nu-nțelegi că e cu neputință
A mele visuri ...
Sonet – Ce mult aș vrea să mai iubesc o dată
Cum curge vremea
Ce fericiți am fi-mpreună!
Homo homini lupus
Sonet – Cât ne iubeam, și cum credeam odată
Sonet – A revenit frumoasa primăvară
Nehotărâre ...
Sonet – M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine
Partea cea mai bună ...


         

Păcatul

Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
Când n-avea a se teme de zile amărâte,
Când roabă-i era lumea – și el domnea în tihnă.

Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă și oamenii puțini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trăsnet – și nici pământul spini.

Și vreți ca astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit să pătimească,
Când relele-l frământă, și poftele-l robesc!

Și vreți să n-avem Caini, când e nepotrivire,
Și ură și cruzime în neamul omenesc,
Când neagra dușmănie și lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopți pierdute în vremuri depărtate
Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi.
Și râvna, și ispita, și negrele păcate
Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!

Convorbiri literare, an XV, nr 1, 1 aprilie 1881 

La inceputul paginii

         

Ieri, azi, mâine

Ieri! ... cenușa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorții vânt;
Ieri ... poveste, cu eroii – oase putrede-n mormânt.

Astăzi? ... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfințit,
Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă și pândește
Țarmul unde amintirea cu dorința se-ntâlnește.

Mâini? ... o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranțe, prunc ce nu poate grăi.
Măine ... măine, cine știe câți din noi vom mai trăi !

Convorbiri literare, an XV, nr 1, 1 aprilie 1881

La inceputul paginii

         

Sonet – Dar nu-nțelegi că e cu neputință

Dar nu-nțelegi că e cu neputință
O clipă să mai gust din cele duse? ...
Cu farmecul durerilor răpuse,
Din preajmă-mi fugi, deșartă năzuință!

Astâmpără-te, dor de vremi apuse,
Prilej de nesfârșită suferință ! ...
S-a stîns, cum nici n-ar fi avut ființă,
Frumosul vis, ce-atât de drag îmi fuse!

Uitare, vin’ cu liniștea ta dulce,
Zi gândului că-i ceasul să se culce :
E noapte, stînge lampa amintirii;

Lumina-i bate-n criptă de morminte ...
Întunec-o, s-adorm de-aci-nainte,
C-am zis de mult adio fericirii !

Convorbiri literare, an XVIII, nr 11, februarie 1885

La inceputul paginii

         

A mele visuri ...

A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale,
Le vad în frunzele pălite
Și-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,
Sub vremea ce s-așterne-n pale,
A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale !

Copac, când zile fericite
Îți vor întoarce iar din cale
Podoaba ramurilor tale,
În noapte-or sta mai adâncite
A mele visuri risipite!

Convorbiri literare, an XVIII, nr 11, februarie 1885

La inceputul paginii

         

Sonet – Ce mult aș vrea să mai iubesc o dată

Ce mult aș vrea să mai iubesc o dată,
Să simt din nou a vieții primăvară,
În drumul meu pustiu să mai răsară,
Ca din povești, o zână adorată.

Să scriu răvașe lungi, și-n orice sară
Să trece pe la fereastra-i luminată,
S-o văd le geam, cum umbra și-o arată,
Și ore-ntregi s-aștept să-mi mai apară.

Din ochii mari, privirea ei fierbinte
Asupră-mi blând și dureros să cadă,
Și-ntr-un suspin ea să-mi citească gândul ...

Frumosu-i chip să farmece-a mea minte,
Și ca pe-un astru-n sufletu-mi purtându-l,
Să fiu copil, și visurilor pradă!

Epoca, an I, nr 61, 2 februarie 1886 

La inceputul paginii

         

Cum curge vremea

Cum curge vremea și ne-ngroapă!
Ia vezi ce mare te făcuși:
Mai ieri, erai numai de-o șchioapă,
Când te pierdeam printre păpuși;

Când te dam huța pe picioare,
O minunică răsfațată,
Și te-ntrebam care-de-care :
Ce ești mata – băiat, ori fată?

Parcă te văd cum înainte
Ne ieși la toți, și-n gât ne sai;
Mama-ți tot zice: fii cu minte ...
Tu parcă altă grijă n-ai!

Zâmbind, dai gurii noastre pradă
Obrajii rumeni și rotunzi;
Și toate lași să ți se vadă,
Căci n-ai de ce să ți le-ascunzi.

Sub scară, jos, într-o rochiță
Pân’ la genunchi, aproape goală,
Spui vorbe dulci și dai guriță
Unui pisoi ce-ți toarce-n poală.

Când ușile, ca de furtună,
Trosnesc, izbite de perete,
Știm că vii tu, cea mai nebună
Și mai draguță dintre fete.

Râzând, de toate cele plină
Pe mânușiți și pe obraz,
Tu umpli casa de lumină,
De fericire și de haz ...

Firește, azi ești domnișoară,
Nu ne vorbim ca mai-nainte ...
Privirea ta mă înfioară,
De serioasă și cuminte.

Și, totuși, nu știu cum îmi vine,
Când văd acești doi ochi ce cată
Așa frumoși și mari la mine,
Și știu că-i sărutam odată! ...

Lupta literară, an I, nr 2, 26 aprilie 1887 

La inceputul paginii

         

Ce fericiți am fi-mpreună!

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine
Că ne iubim; și ochii tăi
De mult așteaptă de la mine
Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,
Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare să înșire
Din ochi câte ne spunem noi! ...

Se sorb, adânci și însetate,
A noastre lacome priviri,
Același gând și dor ne-abate,
Aceleași tainice porniri.

Ș-atâta ți-i de înțeleasă
Cerșirea ochilor mei triști,
Că te roșești, ca o mireasă,
Clipești, nervos buzele-ți miști ...

Și dulce-mi cați o dezmierdare,
Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeți:
În noi, întunecat, tresare
Misterul veșnicei vieți.

O, ne-nțelegem de minune,
Cu cât ne întâlnim mai des,
Și, totuși ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înțeles.

De rămânem singuri vrodată,
Stăm muți, cu ochii în pământ.
Tu parc-aștepți înfiorată,
Eu în deșert mintea-mi frământ ...

De ce nu vrei ? ... Mai lesne-ți vine
Să-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
Și-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite
Nemaicătând să te abați,
Ne-om pomeni, pe negândite,
Ca de când lumea-mbrățișați.

La ce vrei să se risipească
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta firească
Să ți-o îngropi, ca un avar? ...

Acum ți-i inima fierbinte,
Frumoasă ești, iubită ești ...
Ce mai aștepti, așa cuminte,
Și-n taină singură tânjești?

Nu simți cum prinde să te-mbete
Tăria-nfrăntelor dorinți ?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
A sărutărilor fierbinți? ...

Îndemnul tinereții tale
Ascultă-l - cât e de-nțelept!
Cu-atâta dor îți cat în cale!
E-atâta timp de când te-aștept! ...

Ce fericiți am fi-mpreună ! ...
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai bună,
De dezmierdări, de nebunii! ...

O, vino, fă ce vrei din mine,
Stăpâna vieții mele fii,
Rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilării! ...

Românul, an XXXI, nr 26, 27 iunie 1887 

La inceputul paginii

         

Homo homini lupus

Zadarnic ! – Lupta se-ntețește,
Și nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forței
Dreptatea celui slab se sfarmă.

Durerile vin tot mai multe,
Mai mari și mai adânc simțite.
De unde sapi lumina, curge
Iar întuneric ce te-nghite.

Un pas, un gând, o scăpărare,
Și îndoiala te-nfioară.
Pe umeri tot mai slabi apasă
Din ce în ce mai grea povară.

Sub planul sfânt de înfrățire
Sporește ura bestială:
Tot omul e-un vrăjmaș la pândă,
Toată cruzimea e o fală;

S-azvârl-a patimilor valuri
Din șubredele stăvilare,
Și peste pulberea de pravili
Domnește oarba-nverșunare.

Zadarnic gânduri răzvrătite
Izbesc eterna piramidă,
Spre vârful căreia cu toții
Se bat o cale să-și deschidă ...

Mai sus, mai sus ... scrâșnind se-ndeasă;
Sub mulți prăpastia se cască.
Nu tuturor li-i dat să zboare,
Dar câți nu știu să se târască!

Asupra omului de mâine
S-apleacă palida știintă,
Și-l vede mai nervos, mai sceptic,
Mai înrăit de suferință ...

Zadarnic! – Lupta se-ntețește,
Și nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forței
Dreptatea celui slab se sfarmă.

Revista nouă, an I, nr 3, 15 februarie1888 

La inceputul paginii

         

Sonet – Cât ne iubeam, și cum credeam odată

Cât ne iubeam, și cum credeam odată
Că-i un amor ce nu se va mai stinge,
Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge
E-o lume veșnică ș-adevărată !

De multe ori, dorința de-a te strânge
La piept, mai caldă, mai pasionată,
Îmi deștepta o grijă-ntunecată:
“Când voi muri ...” și tu-ncepeai a plânge ...

Poveste-i azi, și nici măcar nu-i tristă,
Căci totul s-a sfârșit pe nesimțite;
Nici urmă din ce-a fost nu mai există,

Vezi tu, ce de iluzii risipite!
Un semn, o fluturare de batistă.
Și ca un văl uitarea ne înghite.

Vieața, an I, nr 8, 16 ianuarie 1894

La inceputul paginii

         

Sonet – A revenit frumoasa primăvară

A revenit frumoasa primăvară;
Copacii parcă-s ninși de-atâta floare;
Dorinți copilărești, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară ....

Iubire e în razele de soare,
Și farmec în a codrului fanfară,
Și visuri dulci în liniștea de sară:
În cer și pe pământ e sărbătoare.

Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumusețea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!

Și-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.

Vieața, an I, nr 19, 3 aprilie 1894

La inceputul paginii

         

Nehotărâre ...

Ce proști mai suntem amândoi!
Comori de plăceri dorm în noi,
Și cum le-ar putea deștepta
O clipă din dragostea ta!
E oare-o virtute-a răbda? ...
Cu zâmbetul tău mă-nfiori,
Stăpâna atâtor comori:
Eu știu că mi-ai da, dac-aș cere,
Tu știi c-aș primi, de mi-ai da,
Și totuși răbdăm în tăcere,
Privind cum viața se trece
Pustie, și tristă, și rece.

Vieața, an II, nr 4, 5 martie 1895

La inceputul paginii

         

Sonet – M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind – privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi ... îi știu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine,
Și azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău – ca pânza Penelopii –
Se țese ziua, noaptea se destramă ...
Noian de întuneric ne desparte !

Zadarnic zâmbitoare te apropii,
Și glasul tău tremurător mă cheamă –
Tot mai străină-mi ești, tot mai departe ...

Vieața, an II, nr 23, 1 octombrie 1895

La inceputul paginii

         

Partea cea mai bună ...

Stând la geam c-o floare-n mână,
Cată-ntrebător spre mine:
“Nu-i așa că-mi șade bine
Și c-ai vrea să-ți fiu stăpână?”

Eu pricep, îmi plec privirea
Cu sfială prefăcută:
“Cuvântarea ta cea mută
Mă învață ce-i iubirea”

Ea la gură-și duce floarea,
Și-nchizând din ochi, suspină:
Doar o clipă de lumină – 
S-a plecat Ispititoarea.

Ca un cântec îmi răsună
Din departe amintirea ...
Și atât ne-a fost iubirea.
Poate-i partea cea mai bună.

Semănătorul, an I, nr 7, 13 ianuarie 1902

La inceputul paginii