Alexandru Obedenaru

Naiadele fascinatoare,
Cu sân de crin, dogoritor,
Plutiră-n magicul decor,
Albind vibrantele izvoare.

În zvârcoliri îmbătătoare,
Prin bahic danţ legănător,
În mistic şi himeric zbor
S-a stins a ţărmului splendoare.

Între-agitaţii şi mâhnire,
După vegheri şi rătăcire,
După-ndoială şi păcat,

Păgânul vis grabnic apune;
Distruge-te incendiat,
Suflet vrăjit lângă minune.

Mai sus de-al existenţei sălbatic carnaval,
Fantastică răsare fascinătoarea vilă,
În parcul plin de-arome tresare o copilă,
Zărind un mag ecvestru, în orizont de-opal.

N-a răsunat pe-alee galopul vrunui cal,
Şi n-a purtat nici boarea un vers dintr-o idilă,
Numai un dog păstrează în ochi intensă milă,
În aşteptări zadarnici, sub un destin brutal.

Driada resemnată, sub săgetări de stele,
Într-un hamac, veghează în chioşcul de zorele,
Marmoreane forme d-extatic androgin,

Rămân neagitate d-erotică poemă,
Şi astrele i-azvârlă nuanţe de carmin
Pe gânduri sfâşiate, în liniştea supremă.

Sub irizatele făclii
A vieţii noapte înfăşoară 
Şi glas şi umbră de fecioară,
Şi ţărm fatal şi nebunii.

După decepţii şi orgii
Întocmai ca odinioară,
Din haos iar se desfăşoară
Conturul formelor zglobii.

Olympiana mea harpistă,
Himerică şi egoistă,
Mai sus de stele m-a suit. 

Părea că-ntreg văzduh se frânge
Pe-un basm trecut, de zei vrăjit,
Schiţat într-un amurg de sânge.

Iluzia schiţează o navă fermecată,
Superbă nereidă, pe-abisuri verzurii,
Prin lumile fantastici, în nopţi de frenezii,
Vrea sufletu-mi cu tine, oceane să străbată,

Cutreierând pe valuri, neancorând vreodată
În portul ce ascunde cinism, sălbăticii;
Uitând şi munţi şi crânguri, pe mările pustii,
Voi aduna din haos speranţa spulberată.

Prin spaţii de smaralde, topaze şi safire,
Trecutul stins în lupte, veghere şi mâhnire,
De-o altă vieţuire, prin vrăji, e alungat.

Detunător decorul de-oraş grotesc tresare,
Disting în mii de glasuri al vrajbei şuierat;
Şi, poate, numai visul a închegat altare.

În port stătuse prea puţin
Un negru iaht imperial,
Purtând un silf cu sân de-opal
Stăpân pe suflet şi destin.

Pe-ocean de sânge şi venin
Vaporul sumbru şi fatal,
Fu azvârlit din val în val,
Şi supt de orizont carmin.

Dar eu, pe bord, voiam să zbor
Prin haosul şuierător,
De nici un far chemat vreodată;

Doream să cânt, să râd, s-adorm,
Zărind speranţa fulgerată,
Dus prin deluviul enorm.

Aprinsele orbite au prins numai splendoare,
Feerica sculptura din galic parc s-a stins;
Nebun, în largi tenebre, zadarnic am întins
Privirea-mi către forţa etern prăvălitoare.

M-a dogorit extazul prin stepe, sub teroare,
M-a urmărit himera în visuri de învins,
Şi muzică funebră din creier s-a desprins,
Cernind şi voluptatea din seri îmbătătoare.

Am străbătut văzduhul, trecutul şi Pământul,
Pierdut între reflecţii, nu m-a-ngrozit mormântul,
N-am fost uimit de aur, nici încleştat de-orgoliu.

Şi grija, deznădejdea, sălbatice stăpâne,
Au azvârlit pe suflet şi mai hidos linţoliu
Decât fatala zdreanţă ce-n groapă va rămâne.

Tresari pe-albastrele abise,
Ca un luceafăr violet,
Te schimbă-n hurie, încet,
Ca în arabe paradise.

Cernitul haos te-nghiţise
În legănări de menuet,
Dar ţeasta de bizar poet
Te-a-nchis în magic stol de vise.

Zăresc sinistra baiaderă:
Servindu-mi toxica maderă,
Stingând al sufletului morb.

O, silf, înşeli prin danţ şi cânt,
Dă-mi vinul tău, întâi să-l sorb,
Du-mă departe de Pământ.