Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Alexandru Colorian

(1896 - 1971)

O, suflete…
Apoteoză
Discurs pentru Narcis
Școala
Jocuri
Interior
Fanarioții
Dostoievski


         

O, suflete…

O, suflete, privește departe-al tău mormânt –
Mormântul ce zidește uitarea și tăcerea –;
Fii totul azi: lumină, vieață,-avânt și cânt,
Și fii măreț, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.

Să simt în orice clipă a ta înfiorare,
Dezgustul de ce-i humă, – din lumile senine
Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare
Dumnezeiască sevă să își reverse-n tine. 

Vom înfrunta vieața cu dorul neînvins
Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,
Și mistica lumină păstra-va focu-aprins
Când steaua veșniciei iluzii-n noi coboară...

Nedespărțit tovarăș, proteiform ca visul,
Drumeți suntem spre piscul pe care-i tot etern:
E numai unul drumul, și-iluminând abisul
Cad florile veciei, când flori mulțimi se cern.

Din volumul „Preludii în zori”, 1928

La inceputul paginii

         

Apoteoză

Se vor așterne umbre tot mai multe 
Și tot mai singuri, vom vorbi cu noi;
O, suflete, amintirile s-asculte 
Veni-vor, cum prin noapte trec strigoi.

Amurgul fi-va umbră și uitare 
Pe-a zilelor senină primăvară, 
În noi cânta-va bucuria clară 
Că am învins fatidica visare...

Și tot mai singuri risipi-vom flori, 
Surâzători că am strivit robia — 
Și-ncrezători în drumul spre noi zori 
În suflet vom culege veșnicia.

Din volumul „Preludii în zori”, 1928

La inceputul paginii

         

Discurs pentru Narcis

Narcis, eternă umbră prin umbre trecătoare, 
Sta frânt peste izvorul ce chipu-i oglindea — 
Frumos ca amintirea în ochiul care moare 
Și-absent ca presimțita lumină dintr-o stea...

„Narcis, o! spune-mi unde himera-amăgitoare 
Va sângera în zboru-i febril de orb liliac? 
Grădinile vieții umbresc multiple-izvoare, 
Dar mâine nici iluzia nu vei mai retrăi;
Schelet de amăgire, de umbră și uitare
Trecutu-ntreg va fi.

Narcis, sub zbor de veacuri, tipare-nșelătoare –
De amintire — fi-vor strivite ca o floare;
Când pretutindeni noaptea ispitele strecoară, 
Tu, umbră, rupe unda de vis ce te-nfioară...

Narcis, desăvârșirea în sufletu-ți s-ascunde —
O, chipul tău vremelnic rostogolit de unde...

(Izvorul e-amăgirea,
Avântu-i nemurirea;
Cu fapta încunună vieața și iubirea).

Pădurea dantelată a nopții nu-nfioară
Când adumbrește-oglinda cristalului lichid? 
Și-aceeași nu e veșnic când vultur vremea zboară — 
Doar tu, în «renunțarea deplină», crezi placid.

Stol, ireale nimfe săgeată împrejurul – 
Și tremură dorința în plase să te prindă; 
Obositor e chipul tău putred, în oglindă,
Când șerpuiește-n suflet fatidic, doar surâsul 
Izvorului... Oh! zborul alucinant de stea!...

Narcis, în peisajul — miraj un suflet moare, 
Te rupe din vieața cernită de exil:
Se șterge-izvorul, chipul (vai! forma-i trecătoare); 
Vieața nu-i eternă lucind pe Ygdrasil?...

În depărtări pământul străluce ca în basme, 
Chemarea vieții nouă risipă-i de miasme
Din flori și fructe coapte, — în cercuri sclipitoare 
Ispita bucuriei se sfoliază-n soare;

Buchete mii de pasări țes clare-apoteoze,
În umbra cald brodată cu buze moi de roze; 
Și văluri reci de frunze, și pânze vii de plante 
În domuri de lumină-s sculptate-n diamante...

Narcis, sfâșie cercul de vis ce te-nconjoarâ; 
Lumini, culori, dorințe, ispite nu-nfioară?

(Izvorul e-amăgirea, 
Avântu-i nemurirea;
Cu fapta încunună și gândul și iubirea).

Hipnotică, se frânge-n adânc dorința-ți mută 
— În unda turburată ce nu scânteie-un gând —
Și umbra-ți rugătoare schițează-ngemănând, 
O nouă umbră: moartă, schilavă și urâtă...

Narcis, vremelnic idol, te smulge din visare — 
Proteică oglindă-i desăvârșirea-n noi: 
O singură oglindă se-ntunecă-n noroi.

Desăvârșirea este vieață și e moarte —
Zeu nou, cu dărnicie, azi tuturor te-mparte."

Din volumul „Preludii în zori”, 1938

La inceputul paginii

         

Școala

Întâia zi de școală!... În clasă larmă multă, 
Priviri mirate zboară și se opresc de-a rândul; 
Deodată, e tăcere — chiar inima ascultă...
Dar, gândul hoinărește, — ce taină mare-i gândul! 
El sare la pisică, la joacă și la frați;
Cum să râmână-aice? afară sunt vibrări —
Nu-i vreme-acum de carte, și nici de întrebări — 
Ce sparg fereastra, zidul și năvălesc în clasă, 
Cu gândurile toate ce le-ai lăsat acasă;
Cu cercul cin' se joacă pe strada adormită? 
Cu mingea cine-aruncă pe iedera-nnegrită? 
În curte fuge slobod dulăul — el de școală 
N-a vrut nicicând s-audă... dar laptele din oală 
L-a smântânit cu sete, gonind hulpav pisica; 
Ei nu mai știu de școală; așa este mămica !?...

Dar, tabla neagră-n față, cu creta și-un burete, 
Ca namilă se-nalță, ca-n pândă un erete; 
Micuțu-ncet se scoală, și-apoi, cu grabă mare, 
Își cere voie-afară... cam fără explicare... 
În curtea goală, rece — în cor aude lecția:

	„Câmpul alb, 
	Oile negre; 
	Cin' le vede, 
	Nu le crede; 
	Cin' le paște, 
	Le cunoaște”.

Nențelegând... o iotă, continuă... inspecția; 
Sub cerul, iar prieten, a dibuit un nuc: 
El nalt — el mic, alături nu e nici un uluc; 
Cu gândul în obidă pornește-ncet spre casă;
Deodată iar aude — o! lecția nu-l lasă:

	„Câmpul alb, 
	Oile negre”...

Și-n clasă se întoarce, cu fruntea la pâmânt; — 
În gând se-nfiripează fără de voie-un cânt:

	„Cântă cocoșelul
	Dis-de-dimineață,
	Scoală-te, copile”...

În clasa-ngălbenită, de zborul trist al toamnei,
O muscă naucită nu dă iar pace doamnei.

Din volumul „Poema eternă”, 1941

Texte culese din Alexandru Colorian, „Poeme”, Editura Pentru Litaratură, 1968

La inceputul paginii

         

Jocuri

Un stol de rândunele mai gureșe n-ar fi 
Decât, în curtea școalei, năvala de copii; 
Uscate crângurele în arcuri se îndoaie
Și cad în jur castane, pe când alături droaie 
Se joacă pietricica în roată la gropițe, 
Sau capra zvăpăiată, cu salturi dese-n gol; 
Pe piatră se înscrie șodronu-n rotogol, 
Sub șorțuri, în penale, se joacă în penițe —
Și joaca se rotește în pas zglobiu și iute:
E vremea tot mai scurtă... se duc „10 minute”.

Când clopoțelul sună, se-aud zeci de gurițe:

	„Pana cocostârcului
	Bate-n poarta târgului”...

Pașii deși trec iute,-n ropot, în clase reci, tăcute.

Din volumul „Poema eternă”, 1941

La inceputul paginii

         

Interior

Odaia unde-odată ai plâns și ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbușitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare, 
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat 
Spre-oraș cu-amurguri triste, sub ele Dâmbovița 
Ce te-ntovărășește cu val verzui, ca vița...

În jur, renvie toate, din praf și din sulfină, 
Portretul șters al mamei, din cadru iar zâmbește, 
Pe masă flori uscate, — piticul povestește. 
În colț, de altă lume, când blond copil, în seară, 
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată 
Și-n vis urmau șoptirea, în alb pătuț de ceară.

Pe rafturi înnegrite, uitatele volume 
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat 
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veșnic tânăr, te-a însoțit în lume?

Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de școală 
Trăiesc iar nopți de trudă, de disperare tristă, 
În ele geme-o umbră, cu fața în batistă —
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală, 
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria, 
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă, 
Cu fața-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă, 
Venind întârziată să-nece reveria.

Din volumul „Poema eternă”, 1941

La inceputul paginii

         

Fanarioții

E țara o moșie-a nimănui,
Vândută la-ntâmplare pe bacșiș. 
Vin veneticii lacomi, pe furiș, 
Și-i la mezat tributul orișicui.

La pândă este parcă tot Fanarul,
În vrajbă-s vânzători și dragomani, 
Și vânători de biruri și haram, —
Năpasta vine oricum cade zarul.

Boierul este lacom și pizmaș,
Când „domnul” e fudul și-i arendaș, 
La Poartă slugă, dar tiran în țară;

Ogoare-s sub corvezi și sate-ntregi
Iau calea-n codru, — fug sub bici pribegi, —
Divanu-i din Fanar, străină-i casa, —

Răsună codru-n vânt: - se-ascute coasa.

Din „Medalioane lirice  (versuri inedite)”, 1956-1963

La inceputul paginii

         

Dostoievski

Te-ai aplecat milos ca pe o rană, 
Spre cei umili, — și-ntreaga suferință
A vieții-ai înfășat-o în credință, —
Și-ai sărutat mizeria umană

Din lumea ca o floare putrezită
Pe care doar păcatul o încinge, 
Zbătându-se în resemnare când învinge 
Destinul peste viața înnegrită.

Păcatul, crima, furtul, nebunia
Târâte-s fără voie-n frenezia
Ființei ce confundă cerul și infernul, —

Și bietul om învins când se prosternă,
Simte-n sărut iertarea cea eternă
Pe care-o dă cu milă El, eternul.

Din „Medalioane lirice  (versuri inedite)”, 1956-1963

Texte culese din: Alexandru Colorian, „Poeme”, Editura pentru Literatură,
București, 1968
La inceputul paginii