Alecu Donici

Rămâi sănătos, vecine!
A zis lupul către cuc.
Aceste ţări de rău pline
Le părăsesc şi mă duc.
Nu mai pot trăi aice,
De om, câine prigonit.
În Arcadia, ferice!
Este codru de trăit.
Unde aurita vreme
Împărăţeşte deplin, 
Unde lupul nu se teme 
De năpăstile ce-i vin. 
Acolo nu sunt războaie, 
Toţi în pace vieţuiesc: 
Omul este blând ca oaie, 
Iar câinii nici hămăiesc.
- Cale bună, măi vecine!
Dar te rog, să-mi spui curat: 
Năravul nu-ţi iei cu tine? 
Şi colţii ai lepădat?
- Să-i lepăd? Da' cum se poate?
- Apoi ţine minte, frate,
Că la viitoarea iarnă
Ai să rămâi fără blană.
Şi aşa s-a întâmplat,
Precum cucul i-a cântat.

Între oameni iar sunt unii 
Cu colţi de lup înzestraţi: 
Ori în care parte-a lumii, 
Ei vor fi tot ne-mpăcaţi.

Un vrednic călăreţ
Avea un cal prea blând şi bine învăţat;
Iar singur el semeţ
Şi despre cal încredinţat,
A vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul a pornit
La pas, încetişor;
Dar când a înţeles că n-are frâu strunit, 
A prins a mai juca, a merge mai uşor.
Apoi, luându-şi vânt,
Sărea, zvârlea fugând, 
Încât pe călăreţ l-a trântit el jos, 
Iar singur a plecat la fugă mai vârtos
Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Şi, dând de-o râpă mare,
S-a zdrumicat de tot. 
Stăpânul a aflat în urmă calul mort. 
Ş-a zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
Eu însumi ţi-am gătit.
Tu sub povăţuire
A frâului strunit, 
Erai prea blând şi bun şi nici nu mă trânteai,
Nici capul nu-ţi rupeai.

Şi slobozenia cât e de desfătată, 
Dar când la un norod nu are 
A sa măsură înţeleaptă, 
Se face primejduitoare.

Măgarul a văzut pe o privighetoare.  
- Prieteno, i-a zis, mă rog să mă asculţi: 
Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi, 
Că tu întru cântări eşti meşteriţă mare,
Şi iată, acum vreu 
De iscusinţa ta să judec singur eu. 
Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,
Când liniştit, abia
În sine ciripea,
Când tare şuiera,
Când glasu-i tremura, 
Apoi, prin dulcea ei strigare, 
Întru a dragostei cei gingaşe plecare
Pe amoraşul său chema, 
Şi rediul desfătat, cântarea-i răsuna;
Iar lumea ascultând
Tăcea şi se mira.
Măgarul însă de pământ
S-a rezemat cu fruntea, 
Şi a răcnit aşa: „Tu versuri ai plăcute, 
Dar când ai asculta 
Cucoşul de la noi, mai bine ai cânta." 
Acestea auzind în suflet s-a jignit
Acea privighetoare
Şi de atunci a contenit
Pentru măgari a sa cântare.

Dumnezeu să ne ferească 
De judecata măgărească.

Un om beţiv odată se ispoveduia, 
Iară duhovnicul aşa îl sfătuia:
- Aproapele tău să-l iubeşti, 
Şi pe vrăjmaş să nu urăşti! 
De vin cu totul să te laşi
Că-ţi este cel mai rău şi ne-mpăcat pizmaş
- O contrazicere ce nu-i de înţeles, - 
Răspunse beţivaşul:
Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceşi
Să nu-mi urăsc vrăjmaşul
Şi iată prin urmare, 
Că la aceasta eu nu-ţi pot da ascultare.

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin 
Trista mea vedere uimit rătăceşte. 
Mă uit şi la soare: de lumină plin 
El încălzind lumea pururea luceşte.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate, 
Iar legea naturii pe om a oprit 
Cu ţărna-mpreună să poată străbate 
Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează, 
Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori; 
Cum falnic răspică a soarelui rază, 
Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă, 
Atunci îmi plec capul şi adânc oftez: 
Omule! fiinţă slabă, ticăloasă, 
De ce după vultur nu poţi să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare 
Ca un fulger iute, ce e plin de foc, 
Se-nalţă la ceruri, trece peste soare, 
Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară, 
Află a lor timpuri, regule şi curs, 
Plin de nemurire mai departe zboară 
La poarta veciei, la cel nepătruns!

Un râmător din fire născut nesăţios 
Aflând destulă ghindă sub un stejar stufos 
A ros cât a putut
Şi-apoi la rădăcină să râme-a început. 
Tu surpi copacul, zise o pasăre zburând. 
Ce-mi pasă, râmătorul răspunse grohăind, 
El fie ori nu fie, nici vreau să mai gândesc: 
Eu caut numai ghindă, la care lăcomesc, 
Fiindcă ea mă-ngraşă. - Urâte râmător
Şi nemulţumitor!
I-a zis atunci stejarul, ridică-ţi surla-n sus 
Şi vezi: că-această ghindă eu, eu o am produs.

Nerozii în orbire ştiinţele urăsc,
Când ei din a lor roduri încă se folosesc.

Greierul în desfătare,
Tecând vara cu cântare,
Deodată se trezeşte
Că afară viscoleşte,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Şi se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân' la primăvară.
Furnica l-a ascultat,
Dar aşa l-a întrebat:
- Vara, când eu adunam,
Tu ce făceai?
             - Eu cântam
În petrecere cu toţi.
- Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poţi,
Iar la vară fă ca mine.

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.

Texte culese din Alecu Donici, „Fabule şi satire”, 
Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2003, 
Colecţia Biblioteca şcolarului