Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Alecu Donici

(1806 - 1865)

Lupul și cucul
Calul și călărețul
Măgarul și privighetoarea
Epigramă
Gândul
Râmătorul
Greierul și furnica
Racul, broasca și știuca


         

Lupul și cucul

Rămâi sănătos, vecine!
A zis lupul către cuc.
Aceste țări de rău pline
Le părăsesc și mă duc.
Nu mai pot trăi aice,
De om, câine prigonit.
În Arcadia, ferice!
Este codru de trăit.
Unde aurita vreme
Împărățește deplin, 
Unde lupul nu se teme 
De năpăstile ce-i vin. 
Acolo nu sunt războaie, 
Toți în pace viețuiesc: 
Omul este blând ca oaie, 
Iar câinii nici hămăiesc.
- Cale bună, măi vecine!
Dar te rog, să-mi spui curat: 
Năravul nu-ți iei cu tine? 
Și colții ai lepădat?
- Să-i lepăd? Da' cum se poate?
- Apoi ține minte, frate,
Că la viitoarea iarnă
Ai să rămâi fără blană.
Și așa s-a întâmplat,
Precum cucul i-a cântat.

Între oameni iar sunt unii 
Cu colți de lup înzestrați: 
Ori în care parte-a lumii, 
Ei vor fi tot ne-mpăcați.

La inceputul paginii

         

Calul și călărețul

Un vrednic călăreț
Avea un cal prea blând și bine învățat;
Iar singur el semeț
Și despre cal încredințat,
A vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul a pornit
La pas, încetișor;
Dar când a înțeles că n-are frâu strunit, 
A prins a mai juca, a merge mai ușor.
Apoi, luându-și vânt,
Sărea, zvârlea fugând, 
Încât pe călăreț l-a trântit el jos, 
Iar singur a plecat la fugă mai vârtos
Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Și, dând de-o râpă mare,
S-a zdrumicat de tot. 
Stăpânul a aflat în urmă calul mort. 
Ș-a zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
Eu însumi ți-am gătit.
Tu sub povățuire
A frâului strunit, 
Erai prea blând și bun și nici nu mă trânteai,
Nici capul nu-ți rupeai.

Și slobozenia cât e de desfătată, 
Dar când la un norod nu are 
A sa măsură înțeleaptă, 
Se face primejduitoare.

La inceputul paginii

         

Măgarul și privighetoarea

Măgarul a văzut pe o privighetoare.  
- Prieteno, i-a zis, mă rog să mă asculți: 
Eu tot am auzit o vorbă de la mulți, 
Că tu întru cântări ești meșteriță mare,
Și iată, acum vreu 
De iscusința ta să judec singur eu. 
Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,
Când liniștit, abia
În sine ciripea,
Când tare șuiera,
Când glasu-i tremura, 
Apoi, prin dulcea ei strigare, 
Întru a dragostei cei gingașe plecare
Pe amorașul său chema, 
Și rediul desfătat, cântarea-i răsuna;
Iar lumea ascultând
Tăcea și se mira.
Măgarul însă de pământ
S-a rezemat cu fruntea, 
Și a răcnit așa: „Tu versuri ai plăcute, 
Dar când ai asculta 
Cucoșul de la noi, mai bine ai cânta." 
Acestea auzind în suflet s-a jignit
Acea privighetoare
Și de atunci a contenit
Pentru măgari a sa cântare.

Dumnezeu să ne ferească 
De judecata măgărească.

La inceputul paginii

         

Epigramă

Un om bețiv odată se ispoveduia, 
Iară duhovnicul așa îl sfătuia:
- Aproapele tău să-l iubești, 
Și pe vrăjmaș să nu urăști! 
De vin cu totul să te lași
Că-ți este cel mai rău și ne-mpăcat pizmaș
- O contrazicere ce nu-i de înțeles, - 
Răspunse bețivașul:
Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceși
Să nu-mi urăsc vrăjmașul
Și iată prin urmare, 
Că la aceasta eu nu-ți pot da ascultare.

La inceputul paginii

         

Gândul

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin 
Trista mea vedere uimit rătăcește. 
Mă uit și la soare: de lumină plin 
El încălzind lumea pururea lucește.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate, 
Iar legea naturii pe om a oprit 
Cu țărna-mpreună să poată străbate 
Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează, 
Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori; 
Cum falnic răspică a soarelui rază, 
Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă, 
Atunci îmi plec capul și adânc oftez: 
Omule! ființă slabă, ticăloasă, 
De ce după vultur nu poți să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare 
Ca un fulger iute, ce e plin de foc, 
Se-nalță la ceruri, trece peste soare, 
Și cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară, 
Află a lor timpuri, regule și curs, 
Plin de nemurire mai departe zboară 
La poarta veciei, la cel nepătruns!

La inceputul paginii

         

Râmătorul

Un râmător din fire născut nesățios 
Aflând destulă ghindă sub un stejar stufos 
A ros cât a putut
Și-apoi la rădăcină să râme-a început. 
Tu surpi copacul, zise o pasăre zburând. 
Ce-mi pasă, râmătorul răspunse grohăind, 
El fie ori nu fie, nici vreau să mai gândesc: 
Eu caut numai ghindă, la care lăcomesc, 
Fiindcă ea mă-ngrașă. - Urâte râmător
Și nemulțumitor!
I-a zis atunci stejarul, ridică-ți surla-n sus 
Și vezi: că-această ghindă eu, eu o am produs.

Nerozii în orbire științele urăsc,
Când ei din a lor roduri încă se folosesc.

La inceputul paginii

         

Greierul și furnica

Greierul în desfătare,
Tecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Și se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân' la primăvară.
Furnica l-a ascultat,
Dar așa l-a întrebat:
- Vara, când eu adunam,
Tu ce făceai?
             - Eu cântam
În petrecere cu toți.
- Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine.

La inceputul paginii

         

Racul, broasca și știuca

Racul, broasca și o știucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Și la el toți se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Știuca foarte se izbea
Și nimic nu isprăvea.
Nu știu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Așa-i și la omenire,
Când în obște nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda și cu pace.

Texte culese din Alecu Donici, „Fabule și satire”, 
Editura Litera Internațional, București, 2003,
Colecția Biblioteca școlarului
La inceputul paginii