Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân'ce moare,
Roșind recile unde cu pieptul sau rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?
Și-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii șoptesc
Și vânturile toate tainic se înroșesc?
Și ce-ai simțit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adînc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viață pentru aripi ușoare,
Să zbori, să zbori departe și fără încetare?
O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu știe ce dorește și moare... tot dorind!
1873
|
