Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Adrian Maniu

(1891 - 1968)

Glas de toamnă
Alt cantec
Iepuraș de Paște
Ce a zis satul
Cantecul nemarginit
Dragoste, si aici ...
Dorul meu
Iarna cu zapezi de argint ...
Cantec de dragoste moarta
Cantec de jale


         

Glas de toamnă

Toamna a făcut inimi de aur din foi ...

Nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie.

O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie alb de ploi.

Inimă, potolește-ți zbuciumarea.
Pământu are odihnă pentru toate.
Ceru din slăvi înnorate,
împarte uitarea.

Liniște în ogoru unde sămânța veghează,
liniște în sufletu învins,
liniște pe foile ce s-au desprins
și in steaua care stă să cază. 

La inceputul paginii

         

Alt cantec

Sufletu meu, nufar pe ape,
Gandu de-acum, val molesit,
Viata-n zadar vrea sa ma-ngroape.
Totu-i sfarsit.

Dragostea mea, apa inceata si verde
Intre namoalele moi,
sufletu meu, albele foi isi pierde,
albele foi ...

Cad inserari, triste,-n tarziu lancezite;
palide zari. Soare ranit
trimite noptii pe nesimtite
somn vestejit.

Stelele, vechi luminite de ceara,
doru trecut din pierdut innoiesc,
moarte destine din tine-au sa ceara
jocu firesc.

Sufletu-nfrant – intra ca nufaru-n ape,
Tot mai adanc, in el adancit ;
Totu-i departe, totu-i aproape ... tot
In sfarsit.


La inceputul paginii

         

Iepuraș de Paște

Fetița – cu ochi mai albaștri în obrazul pal –
Șopteste: e frumos afară ca-n poveste...
Privește din fereastra de spital
La primavara – care a venit ca boala fără veste.
Zarzărul, alb ca un nor, zumzește de albine.
Un laicer de soare s-a suit în pat.
Dulce sufletul - vrea să pornească spre mai bine
Prin serile în care – cel mort pentru toți – e serbat.

Convalescenta cu părul pe plapumă risipit
s-a împăcat cu gândul: “de piept am să mor”.
Și inima se grăbește în pieptul abia mijit.
După ce duhovnicul care a fost chemat,
bătrân blajin, i-a povestit încetișor
despre cel chinuit, sacrificat,
ucis pentru mântuitoare viața tuturor,
intră sora, aducând în poale
ca o jucărie vie – un iepuraș, cu codița cât un degetar
și ochi de jidan – “E de la Bacteriologie, dar
poți să te joci cu el până mâine, când îl vom injecta cu boale”
Li se dau toate suferințele omenești – mereu,
pentru ca să găsească la toți suferinzii scăpare.
Fetița întrebă: “E pentru mântuirea noastră, jertfit ca fiul lui Dumnezeu?”
Sora-i zice: “Nu vorbi păcat atât de mare”

În hohot de clopote, zarzărul se scutură în sfințit.
Un nor ca o năframă, pe fața cerului, șterge o stea tristă.
Fetița a trecut la alt gând, zâmbind ostenit,
încercând să facă iepurași, înnodând o batistă. 

La inceputul paginii

         

Ce a zis satul

Unii spun ca fata ar fi plecat
Spre orasul de fabrici inconjurat,
oras fara ploi, oras fara cer.
Acolo, copila cu par de aur are un palat,
si toate fericirile o cer ...

Sau, la perdea, asteapta, vapsita, 
necunoscutul, de care sa fie platita ...

Satul, ingrozit, a blestemat !

La inceputul paginii

         

Cantecul nemarginit

In talpa mormantului,
Din noaptea pamantului,
argint sters, suna smerit,
greierele ostenit ...

Suna lin, ca o tacere
Dintr-o vesnica durere ...

Cand tot ceru-i colb de stele,
scaparand cu focuri grele,
necuprins, peste pustie,
intr-o vreme prea tarzie ... 

La inceputul paginii

         

Dragoste, si aici ...

Dragoste, si aici toamna a batut la sange
Pomii, din care a lasat numai bice.
Vantul a ajutat frunzelor sa pice ...
Pe urma ii pare rau, si plange.

Am pornit singur de-a lungul caselor sub cetate
Pana la catedrala infrigurata.
Duminica jelea din clopotele toate,
singura, ca un suflet intr-o gloata.

Dorul ma indemna sa vad iarba vestejita,
apa curgand grabita si pustie,
norii pietrosi, ca o turma vapsita
cu amurg pe frunte, pentru macelarie.

Fara margini, campul imi strangea mai tare pieptul,
campul nu mai avea nici o floare!
Ma intrebam: “Unde e dreptul
Meu la viata, intr-o lume care moare?”

Staruitoare, ispita unui grabnic sfarsit
Bate sub tample asemeni pasarii ce in noapte
Falfaie, deasupra cuibului prabusit.

Dragoste, nu auzi si tu acelasi soapte,
cand toamna biciuie la sange pomii goi,
inclinati sa fuga, de-a lungul drumului blestemat ?...

Noi, care ramanem, suntem drumetii, noi,
daca ramanem, cand pe totdeauna timpul a plecat ...

La inceputul paginii

         

Dorul meu

Dorul meu zboara spre tine, iubita,
porumbel calator spre tarile primaverii.
In cetatea asta neagra, prafuita,
abia infloriti, s-au scuturat merii.

Trec zilele ... ca oamenii rataciti pe strada,
in umbra caselor de mult intunecate.
Aici numai la inmormantari e parada,
iar fetele sunt urate toate, toate!...

Nici nu mai cred – gandul de-acum
Sa-ti mai ajunga sub albastrele priviri:
aici chiar albatrosul cerului e inecat de fum
si bantuie moartea printre trandafiri.

La inceputul paginii

         

Iarna cu zapezi de argint ...

Iarna cu zapedi de argint are sa vie ...
Ma simt atat de obosit, atat de obosit !...
In spitalul asta, cearceafurile par de hartie.
Mi-au luat hainele, ca nu mai am de trait.

Ieri iti facusem inca poezii,
cu versuri dulci si triste, cum iti place tie,
si cum ai multe – daca le mai tii ...
Vai, ce amara doctorie!...

Pe fereastra nu se mai vede nimic,
de gemete, vantul nu se mai aude.
Patului de langa mine i se pregateste dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Stiu ... obrazul tau, atat de luminos,
Ca iarna de argint, iubita tie ...
N-am sa mai calc niciodata pe jos
Ar trebui, cineva sa ma tie.

Ziceau sa ma hranesc mai bine ...
Si gura ta e sange foarte sanatos ...
Tu insa n-ai de ce sa vii la mine;
Sa-mi scrii o vorba – ar fi prea frumos !

Vai, cateva minute sa stai!
De gatul tau sa-mi incalzesc mainile de gheata,
Si putine flori ieftine sa-mi dai,
sa se usuce pana-n dimineata ...

Eu as canta cele mai frumoase cuvinte,
incet, ca abia pot vorbi ...
Le-ai crede aceleasi jucarii ...
Ar fi atatea adevaruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun ...”,
nestiind ce aproape sunt de tacere
Cand as fi vrut sa fiu atat, atat de bun !...

Sigur nici n-ai sa ma citesti, nici n-ai sa vii.
Sa fi stiut ca scrisoarea sub ochi o sa-ti cada,
as fi incercat mai bine – si n-as fi putut scri,
in iarna cu argint de zapada ...

Odata, insa, are sa ma inteleaga ...
Puternic am sa-i cad in genunchi – pentru iertare
Eu fiind in agonie, o sa-mi zica:
“Sunt a ta pe viata-ntreaga”
Nu! Doctoriile imi dau iar aiurare.

Fiindca altfel nu poate sa fie,
fiindca de ce m-ar iubi vreodata?
Destul cand pentru ea e buna si curata ...

Cum sunt fulgii, albi in vijelie ...

La inceputul paginii

         

Cantec de dragoste moarta

Credeam ca suntem intelesi in vesnicie,
inlaturand cuvintele de alti mintite,
schimband in sarutare sufletele alipite,
chiar suferinta intregind o sfanta bucurie.

Sortiti a fi legati din alte vieti,
ne-apropiase peste lume o simtire mai fireasca,
in mine zambetul tau trebuie sa infloreasca,
amurg ingenuncheasem albei dimineti.

Mainile pana-n inima au mangaiat.
Privirea in privirea ta oglindea dorul.
Imi erai linistea si iti traiam fiorul,
miruind fruntea - intr-un gand curat.

De mult in tine dragostea s-a stins, pe cand in mine creste ...
Mormant ii sapa departarea si tacerea.
Dar tot mai binecuvantez neagra durerea.
Cand nu-ti mai sunt, in sufletu-mi faptura ta se vesniceste.

La inceputul paginii

         

Cantec de jale

Biet suflet, unde mai ratacesti?
E alta lume in flori si stele ?
Sau in vecii – fara gand – te sfarsesti?
E alta viata, fara de moarte?
Sau si-a noastra-i vis smintit,
si nu mai e nimica mai departe!...

Cand frumusetea se face pamant,
tu mai ramai doar amintire,
dar amintirea se pierde-n cuvant ...

Cantecul tau – am vrut sa-l cant,
Din tot ce este sfant in mine,
Insa in mine de mult nu mai sunt ...

La inceputul paginii