Acum că am îmbătrânit
Când văd un om că râde
Mă-ntreb: Cine
A fost dus de nas? Pe cine-a păcălit?
Și când nu se poate stăpâni
Ci îi curg lacrimile pe obraz
Și se tot bate
Pe coapse,
Încep să mă neliniștesc și-ntreb:
Câți? Un oraș întreg?
Iar când văd
O femeie care zâmbește, arătându-și
Dinții bine îngrijiți
Îmi spun: plictiseală
Și pasiune – și observ
Dobitocia care i se adună
Pe chip.
Presupun că-ntr-o bună zi
Soarele se va întuneca
Și ființele acestea
Cu ingenioasele lor invenții
Pentru parfumarea și-ndoparea trupurilor
Au să moară.
Până una alta, ele se-nmulțesc.
Și celălalt eveniment
E la o depărtare de mai bine de-un miliard de ani.
Traducere de Ion Caraion
|
