Poți să înalți cu flacăra dorinței
speranța, nu în van fiind râvnirea,
căci Domnul de ne-ar fi urât simțirea,
de ce-ar fi dat chip lumii și ființei?
Slăvesc izvorul păcii și-al voinței,
de ce mi-aș pune-n altceva iubirea,
când Tu ții sufletul divin, ce firea
mi-o-înnobilează si o dă credinței?
Speranța-i vană în acea făptură
ce-n frumuseți iubește pieritorul
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.
Speranța-i dulce în ființa pură
necoborând cu trupul, schimbătorul,
ori moartea, și-o așteaptă Paradisul.
Traducere de C. D. Zeletin
Texte culese din Michelangelo, „Poezii”, Editura Minerva, București, 1986,
Colecția Biblioteca pentru toți
|
