Acel ce timpul din nimic creat-a,
nu înainte de-a ne da vieți nouă,
i-a dat - dar mai întâi i-a frânt în două –
un soare-aprins și luna-nvecinata.
Lăsă norocul, iară sorții roata,
a pus hazardul în plămada-mi nouă
și m-a dat nopții! Ca doi stropi de rouă
ne-asemănăm! Așa mi-a fost lăsata...
Și mă imit, ca noaptea fără stele
ce-i neagră pe cât e mai crescătoare:
m-afund în rău și plâng și beznei seamăn.
Dar mă mângâi, căci dat e nopții mele
să fie luminată de-acel soare
ce tu îl ai, prin soartă, frate geamăn.
Traducere de C. D. Zeletin
|
